,,Nostalgia paradisului e sentimentul că suntem din această lume şi totuşi nu-i aparţinem; că lumea din spiritul nostru nu e identică cu lumea care ne înconjoară; că suntem în mijlocul ei ca nişte rămaşi pe dinafară dintr-o ordine înaltă de existenţă, ce ni se refuză; că din această pricină nu putem adera întru totul la condiţia mizeriei terestre, în care ne simţim exilaţi; şi că, în sfârşit, tot ceea ce în fiinţa noastră rimează în chip tainic cu veşnicia ne împinge la depăşirea modului actual de existenţă şi la cucerirea unui mod superior şi desăvârşit, conceput în antinomie cu cel de acum şi de aici.[…]
Trista poveste a lui Adam se repetă cu fiecare din noi, fiindcă toţi purtăm nostalgia personală a unui rai, pe caer l-am pierdut. Copilăria ne apare astfel ca o tainică supravieţuire a paradisului terestru în fiinţa omenească şi totodată ca o indicaţie a posibilităţi de a-l recuceri în duh![…]
Conceptul modern de autonomie a raţiunii vine din umanismul păgân, adică din încrederea nelimitată în puterea individului de a se ridica deasupra lumii formulându-i sau dictându-i legile lui. E o atitudine de orgoliu, care reproduce la infinit şi consacră păcatul lui Adam, căzut prin trufie în clipa când îl îmbăta iluzia înălţării prin propria-i natură. Lumea dinainte de Hristos a gândit în această autonomie; lumea modernă, divorţată de Hristos, s-a întors la ea, reluând păcatul de la capăt. Neoumanismul, care şi-a făcut din ea principiul de temelie, crede că reînviază ideile greco-latine când, în realitate, repetă tragica rebeliune adamică.[…]
Sensul binecuvântat al civilizaţiei stă în măsura în care ea e numai un mijloc în slujba desăvârşirii spirituale. Dar când omul se avântă în gigantismul prometeic să dobândească lumea, iluzia acestei desfătări nu preţuieşte nimic faţă de sufletul care şi-l pierse. Căci moartea desfiinţează într-o clipă stăpânirea noastră asupra lumii. Civilizaţia concepută ca scop prometeic de a reface paradisul terestru pentru propria-ţi desfătare are ceva din tragedia trufiei simbolizate în povestea Turnului Babel.[…]
Reînnoirea lumii în duh creştin nu e cu putinţă decât prin ridicarea tuturor la nivelul vieţii în harul Duhului Sfânt. Orice al sistem de educaţie propus în numele creştinismului, dar care nu ţine seamă de această idee, trebuie declarat o simplă farsă a cărturarilor, care iau în deşert numele Domnului.”
Nichifor Crainic în Nostalgia paradisului
