O, de m-ar duce-o muză de văpaie în cerul luminos al poeziei,/ Teatrul un regat, Actorii prinți/Și regi măreața scenă s-o privească! (Shakespeare, Prolog, Henric al V-lea)
Natura omului e histrionică. Încă de mic, spiritul ludic îi domină ființa. Când crește, începe să joace teatru, teatrul vieții. Dar dintre toți oamenii, numai actorii au conștiința acestui fapt ludic, a naturii histrionice. Actorii profesioniști sunt oameni între oameni, cei mai hăruiți de natură, dublându-și vocația cu o conștiință a valorii, realizată prin muncă multă și cultură. De aceea, fiecare actor este un unicat, are o personalitate ieșită din comun. Gândiți-vă la orice actor mare și îi veți recunoaște unicitatea. Este inconfundabil. Oricâte transformări și-ar face Robert De Niro, în ipostaze care îl fac diferit, precum sunt personajele pe care le joacă, de la cele de mafioți la un socru de coșmar, el este unic. Nu seamănă cu Dustin Hoffman sau Al Pacino. Nu trebuie să-i demonstrez nimănui cât de diferită este Julia Roberts de Angelina Jolie sau Tom Cruise de Tom Hanks. Tocmai de aceea îi iubim, fiindcă ei constituie o mare familie, o mare unitate prin diversitate. Ei sunt reperele, modelele umanității.
Prin vocația mea de critic și apoi meseria de producător delegat, continuată cu aceea de realizator Tv, autor al 50 de filme de mediu și lung metraj, genul docudrama, am avut ocazia să cunosc și să lucrez cu mulți actori. Cred că am cunoscut direct peste 200 de actori, începând cu Radu Beligan, cu care am realizat Urmașii Marelui Anonim, cu Ernest Maftei, pe care l-am distribuit în trei filme, Brâncuși – Cioplitorul de suflete, Dumnezeul lui Ion Creangă și George Enescu – Alesul lui Dumnezeu, cu Mircea Constantinescu, actorul de la „Odeon”, cu care am realizat filmul despre Arghezi, Ce-i cu mine, Doamne?, unde și Mitzura Arghezi ocupă un loc aparte, cu Natalia Luca, Gavril Borodan și tot colectivul actoricesc de la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani, pentru filmul Dumnezeirea la Eminescu, cu Virgil Flonda și alți actori de la Sibiu, cu care am realizat filmul despre Blaga, Dumnezeu s-a născut la sat, cu zeci de actori și actrițe cu care am lucrat la filmele mele, rămânând prieten cu mulți dintre ei. O mare de amintiri plăcute am de la prieteni actori ca Ovidiu Iuliu Moldovan, Mircea Diaconu, Sebi Ștefănescu, Nicolae Praida, Papil Panduru, Dorel Vișan, Adrian Pintea, Horațiu Mălăele, Constantin Chiriac, Emil Boroghină, George Mihăiță, Vladimir Găitan și multe alte vedete despre care am scris mereu. Cu Ștefan Iordache am avut zeci de întâlniri, și la teatre, și la el acasă (era căsătorit cu Mihaela Tonitza, profesoara mea de la IATC). Un caz aparte este Pino (Ion Caramitru), cu care am fost în bune legături o vreme, când copiii noștri erau de școală elementară și mergeam cu ei vara la Cumpătu. Acolo Pino era familiar, dar de când a luat-o pe panta „fă-te că lucrezi”, a dat-o în politichie și nu s-a mai lăsat de ea. Era un actor rar, cel mai bun recitator din Eminescu, dar a ajuns să subsumeze teatrul politicii și nu invers, cum ar fi fost normal. Dar de câți actori de la teatrele din Craiova și Sibiu nu am fost atașat? Și câte întâlniri nu am avut în Cișmigiu cu vecinii de bloc, George Motoi, Victor Rebengiuc și Constatntin Drăgănescu? Motoi avea o personalitate colosală. L-am cunoscut fff bine, căci amândoi am fost numiți cetățeni de onoare ai orașului Galați, deși el era din Brăila. De neuitat sunt interviurile pe care le-am realizat cu actori ca Florin Piersic (cel divin, dinainte de „Mărgelatu”) și cu nemuritorii Marin Morau și Gheorghe Dinică, interviu sincron sau ping-pong luat la Festivalul de la Piatra Neamț, ei prilejuindu-mi și un jurnal unic de commedia dell’arte, după ce David Esrig m-a invitat să fiu asistent la repetițiile spectacolului Trei gemeni venețieni de la TNB.
Sau cât de privilegiate au fost întâlnirile cu Violeta Andrei și Silvia Popovici, soții de nomenclaturiști (Ștefan Andrei, respectiv Maxim Berghianu), care mă invitau la ele acasă (vile în stil romanic de pe Calea Aviatorilor), unde îmi povesteau cum le persecuta Elena Ceaușescu, care, după ce a văzut-o nud pe Violeta (personajul Georgeta) în scena amorului cu Stănică (Gheorghe Dinică) din filmul Felix și Otilia, a dat un ordin ca nici un politician însemnat să nu se mai căsătorească cu o actriță, că face de râs nomenclatura! Cu Silvia Popovici, Malvina Urșianu, George Motoi și Cornel Coman am fost într-un turneu prin țară cu filmul Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu, pe care l-am prezentat în multe orașe, prilej de convorbiri memorabile. Ce să mai spun de fascinanta Ioana Bulcă, pe care am cunoscut-o la fel de bine ca și pe Violeta și Silvia, Ioana fiind o actriță unică pe pământ, cu vocație de tragediană, neexploatată de regizorii români. Actrițe intelectuale, de o mare cultură artistică, adevărate bucurii ale ochiului și spiritului.
O vreme, când am lucrat la Centrala Româniafilm, am fost ales să prezint premierele filmelor românești. Și, împreună cu regizorii și actorii principali, făceam turnee prin țară, cum am făcut și cu Maria Mirabela a lui Gopo. Așa am cunoscut îndeaproape toată floarea filmului românesc. Dar prezentările mele erau critice, mai ales când spuneam că regizorii români nu se ridică la valoarea actorilor români, multe filme, mai ales comediile, fiind realizate de actori. Nu întâmplător, regizori ca Sergiu Nicolaescu și Geo Saizescu s-au aflat adesea în fața camerei de filmat, fiindcă nevoia lor ludică îi trăgea acolo, să fie pe scena ecranului. La fel, cum e valabilă și reciproca, foarte mulți actori valoroși au trecut în spatele camerei de filmat, au devenit regizori.
*
De ce am evocat această lume histrionică, fiindcă eu consider că actorii români sunt cei mai valoroși oameni din țară. Nu cunosc nici un actor prost, care să mă decepționeze intelectual. Toți sunt valoroși. Ei cunosc cel mai bine viața, realitatea. Ei ar trebui să fie chestionați în nevoile țării, în orice problemă delicată. Actorii țării să fie precum Sfatul Înțelepților din Dacia lui Decebal, să fie noii tarabostes ai națiunii.
Sigur, nu trebuie să facă politică, să lase scena sau ecranul pentru tribuna politică. Nu am fost de acord cu Mircea Diaconu când a părăsit scena și ecranul pentru politică. Ce a făcut ca politruc? Am câștigat un politician de duzină și am pierdut un mare actor. Cât s-a zbătut ca politician, chinuindu-se să înțeleagă păienjenișul puterii, să-i desfacă nodul gordian, ar fi realizat încă multe filme, ar fi dat bucurie oamenilor, cu talentul său excepțional. El era Actorul, un caz unic, care a realizat numai roluri memorabile. Dar de când a dat-o pe politică, s-a spus că el a devenit actor la Haznaua 3 (Antena 3). Și a ajuns să fie judecat talentul său, fiind taxat ca actor care joacă bine roluri de prostănac! Ceea ce este nedrept.
Și mă gândesc acum la filmul Actorul și sălbaticii (1975), în regia lui Manole Marcus după un scenariu de Titus Popovici, dedicat special actorului Toma Caragiu, care, în Caratase (Constantin Tănase), realizează rolul vieții lui. Tema se referă la condiția Actorului într-un climat ostil, cum a fost mișcarea legionară („sălbaticii”), care nu suporta satira venită de pe scena unui musical. Caratase tocmai pregătește un spectacol anti-legionar. Legionarii cer interzicerea spectacolului. Carol al II-lea îi cere șefului poliției să ia măsuri, ca „nea Costică”, așa cum îi spunea el lui Caratase (Tănase), să fie protejat. Și acesta desemnează un agent să-l apere. Rolul acestui agent/comisar este creat de Mircea Diaconu, care realizează un personaj de neuitat, șarmant, foarte isteț, care înțelege valoarea Marelui Actor și cu discreția ce-l caracteriza pe Diaconu, care atunci arăta inocent ca un copil, îl apără de teroarea legionară. Relația dintre el și Caratase este antologică.
E un rol la concurență cu rolurile lui Nicolaescu din serialul Cu mâinile curate. Dar cu un aer superior, american. Așa ceva, Mircea Diaconu ar mai fi putut realiza. Dar a preferat să intre în cârdășia politicii. Ca și Titus Popovici, de altfel, care ajunsese omul de casă al lui Ceaușescu, numai ca să fie omul din umbră al cinematografiei, să decidă ce să intre în producție și să-și apere propriile scenarii, cum este și Actorul și sălbaticii, unde își permite multe licențe istorice. Constantin Tănase nu a avut de-a face cu legionarii, ci cu rușii („davai ceas, davai pistol”). Iar o altă licență păcătoasă este să-l ia model pe Nae Ionescu pentru șeful Gărzii de Fier, ceea ce în realitate nu s-a întâmplat. Apoi, textierul lui Tănase a fost Ion Pribeagu, un personaj iar denaturat în film. Dar filmul nu trebuie luat ca un reper istoric sau politic. Până la un punct, până la exagerările legionariste, el este un musical. Iar Marele Actor moare în picioare, pe scenă, ca Moliére!
Actorii trebuie să facă politică doar ca actori, nu ca activiști politici. Cum a făcut Radu Beligan. „Ce politică fac eu?, îmi zicea. Din an în Paști citesc câte un text, pe care nu l-am scris eu, dar mă lasă în pace și obțin tot ce vreau pentru Teatrul Național”. De altfel, toate filmele bune sunt filme politice, nu există film bun să nu fie un mijloc de atitudine politică. Fie că o face direct, fie sub chip metaforic, parabolic.
*
România are în jur de 1 000 de actori profesioniști. Ei să formeze Sfatul Înțelepților. Nici nu vă puteți imagina ce salt ar face România dacă în problemele ei delicate chestionează actori ca Dorel Vișan sau Florin Piersic față de paparude ca Șoșoacă, Ciucă, Simion, Burduja, Iohannis etc. Nu uit ce a spus Joe Biden că pentru proiectul lui prezidențial a fost inspirat de Misiune imposibilă, ep. 7, al lui Tom Cruise. Politicienii americani nu se joacă de-a filmul. Actorii sunt pentru ei modele de urmat.
Și orice actriță valoroasă de la noi, Tora Vasilescu, de pildă, Oana Pellea, Magda Catone sau Diana Lupescu, le-ar da lecții lui Raluca Turcan și Natalia Intotero, figurante, care circulă din funcție în funcție ca fantomele în Evul Mediu, fără să lase nici o urmă, nici cât a unui melc codobelc. Dar și Gabrielei Firea, și Elenei Lasconi le-ar da lecții morale, și altor politiciene șubrede, care și-au dovedit din plin limitele în recenta campanie electorală.
Însă nu e vorba de a înlocui politicienii, este vorba de un rol de consiliere, care nu există în politica românească. Iohannis nu are lângă el nici un cap limpede, nici de actor, nici de poet, el este o Marionetă, care cere consiliere la NATO sau UE. Dar nici NATO, nici UE nu știu mai bine decât actorii români ce se întâmplă în țara noastră și ce ar trebuie să se facă. Ei, actorii, ar fi, de altfel, puntea ideală dintre România și lume, ei ar face dialogul cu lumea real, posibil, consistent. Să iubim actorii așa cum ne iubesc și ei pe noi, și ne fac să ne simțim „regi” ca spectatori. Fiindcă rațiunea lor de a fi, vocația lor histrionică, se împlinește numai prin iubire.
Grid Modorcea
