Distribuie articolul

Poeta clujeancă Ana Herța s-a afirmat în ultimul deceniu cu o impetuozitate de reținut de către confrați. Încă de la debutul liric, poeta a fost primită cu brațele deschise în lumea bună a poeziei românești ca o speranță, apoi, după al doilea volum de versuri publicat, ca o certitudine. Nu a fost deloc neglijată de critica literară. Poeta Ana Herța a revenit la sfârșitul anului trecut cu un nou volum de versuri, intitulat cu subînțelesuri telurice: „Poeme de lut”. Cartea a văzut lumina tiparului la editura Limes, fiind sugestiv ilustrat de Laura Poantă, cu frumoase și incitante crochiuri de imaginație rodnică, ce surprind expresia tainică/subtilă a versurilor. Poeziile Anei Herța, de-a lungul anilor, au fost preluate de reviste literare consacrate din provincie și Capitală, cu o febrilitate promoțională care a stimulat preajma. În același timp, poeta scrie și publică poezie pe rețelele de socializare consacrate, fapt ce o face și mai populară printre confrații mai tineri. Citind poeziile Anei Herța te cuprinde un acut sentiment al nostalgicului. Melancolia respiră ca o supapă paradigmatică dinspre un eu poetic care surprinde în mod plăcut cititorul. Poezia Anei Herța nu te lovește cu tonalități puternice, nu zgârie inima și urechea, precum poeziile unor confrați de generație, autoarea respectă un canon al cumințeniei ”pământului liric al făgăduinței”, de care nu te poți rupe. Rădăcinile lirice sunt adânc înfipte în arhetip, într-o simbioză generațională clasică dintr-un trecut idilic spre un prezent inconfortabil și un viitor aproape de neînțeles. Așa că poeta nu bravează nici în prozodie, dar nici ca mesaj liric, preferând expresivități subtile/caline a unei metafore tandre și teandrice, chiar dacă uneori feminismul răzbate erotic cu putere printre versuri. Volumul de versuri ”Poeme de lut”, cu un titlu ce îmi amintește de ”poemele lutnice” ale lui Dumitru Cerna, unde se pot descoperi/dezvălui aceleași similarități cristalizate ale tradiției ce miluiește și reconstruiește trecutul ca prezent – se bucură de două prezentări de excepție: Constantina Raveca Buleu, poate cea mai titrată critic literar de azi, și editorul scriitor Mircea Petean, care are dibăcia de a promova profesionist și comercial cărțile pe care le editează. Constantina Raveca Buleu subliniază cu acribie și măiestrie izvoarele subtitrate ale poeziei Anei Herța: ”…de o simbolistică apocaliptică personalizată, decantată histrionic in scene de o intensitate dramatică aparte, lirica autobiografică a Anei Herta se deschide înspre tonalitățile ritualice ale unei genealogii caligrafiate thanatic, în perimetrul căreia străbunii funcționează nu doar ca instanțe ale memoriei ale identității, ci ca mediatori soteriologici, cu profunde rădăcini mitologi(zant)e. Pe alte versante ale gândirii poetice a autoarei se profilează pregnant efervescența iubirii și evenimentului rural, pitoresc, evocat în narațiuni lirice expresive, cu personaje memorabile, concurate de instantanee citadine, decupate de un ochi sensibil la cromatica, textura și miresmele spațiilor traversate, supuse și ele unui permanent proces de simbolizare cu rezonante biografice. Volumul propune, pe ansamblu, o identitate spirituala profund reflexivă, ale cărei efecte translează în parabole și metafore frapante, irizate nu o dată de propensiuni ludice sau de instincte ritualizate, capabile să remodeleze intimitatea și traumele personale ale poetei in direcția unei taumaturgii lirice cu efect eliberator…”. Mircea Petean pare să creadă sincer că ”s-au produs modificări in poezia de acum a Anei Herta. Iubirea nu mai e deloc idealizată, ci corporalizată, dulceața iubirii a devenit otrăvitoare, nimic nu mai e autentic, totul pare a fi de împrumut, pasiunea nu mai înnobilează, ci ucide cu forța unui cataclism, moartea e atotprezentă…”

Volumul ”Poeme de lut” se citește ușor și plăcut, versurile te conduc într-o lume a arhetipului și transcendenței și te cufundă într-o lume a copilăriei ne-uitate și a unei adolescențe târzii și universale. Poeta reușește să spargă cu delicatețe gramatica unui modernism desuet și să-l transfigureze într-un trăirism febril, aproape blagian. Stilul – prozodia – respectă un expresionism neo-modern, refuzând cu delicatețe un post-modernism la modă, dar irelevant ”poietic” astăzi. Lecturarea poeziilor Anei Herța m-a dus cu gândul la poezia anilor `90, sub semnul Martei Petreu, aceiași dorință de a deconstrui realul prin apelul la o memorie subiectivă care transfigurează percepția și preajma. În același mod exegetic, specific liricului feminin atins de candoare și intimitate, poezia autoarei amintește și de tandrețea expresivă a delicatei Flaviei Teoc. Poezia Anei Herța cucerește prin reflexivitate lirică și sublim, fără metafore puternice sau imagini tari ce pot afecta emoțional cititorul. Cultul copilăriei este totemic la Ana Herța. Poezia autoarei este de o expresivitate a inconștiutului totalizator, care produce o complicitate carnală între poet și cititor. Poeta surprinde cu un poem scurt, care este de fapt un memento-manifest al autoarei: ”Tu ești poemul de lut/pe care îl scriam/cu bățul în spatele casei copilăriei mele” (Poemul de lut). Poeta și-a împărțit în două capitole/registru volumul de versuri, prima parte ”Șotron” legată de motivele și temerile creșterii în pădurea de simboluri ale familiei și satului ancestral și ”Tandrețuri”, unde meandrele maturizării sufletești și sexuale își pune amprenta în poezie, cu versuri cărnoase. Copilăria este sub semnul ludicului precum în poezia ”Șotron”:

”Viața este un joc de șotron –
echilibristică la limita dintre o linie groasă și una subțire
ori lumina dintre frunze dintr-o pădure și crăpăturile unei case părăsite
zgâriem lutul moale cu un băț
încadrăm dorințe, visuri și fețe vesele sau triste
apoi aruncăm cu piatra și ne rugăm nu știm cui
să nu zboare în afara acelui cadran
facem primul pas sărit și ne aplecăm grațios
nu am căzut, a fost cât pe ce
punem pe seama norocului decât să fim
arheologi de stele
nu-i nimic, vine ploaia, nămolul șterge
iar linia
devine cu timpul invizibil sorbim
pe rând
copilă, viața este un joc de șotron
jucat mereu cu o piatră vie în buzunar
spune bunicul în timp ce zidește un cuptor de pâine cu cărămidă arsă”.

Lirica Anei Herța transmite o stare inițiatică de anamneză a unui trecut spatial familiar ce refuză intrinsic perspectiva unui urbanism fiduciar. Laitmotivul versurilor este recognoscibil într-o viziune spațială legată de matricea initial și inițiatică a sufletului mioritic. (Vezi poemul ”Bunica”). Poezia Anei Herța reprezintă un ”jurnal liric” al propriei maturizări, în care se vede prin ochii de păpușă ai copilăriei: ”..m-am jucat de atunci trei decenii de-a v-ați ascunselea cu viața să mă pot/oglindi fără grijă/în ochii sticloși ai păpușilor din magazinele de jucării” (Păpușa cu rochiță roz). Poeta trăiește și trece, chiar și în modernitatea furibundă, prin arhetipul fermecat al copilăriei: …și cineva de peste văi va răspunde/pe aceeași bancă stau câteodată la sfat/cu toți bătrânii care nu au ieșit vreodată din sat/să vadă lumea/la umbra părului tăiat de multă vreme (Călătorie în jurul lumii). Poezia nu epatează, nu provoacă, nu taie cu cuțitul limbii, ci te îmbie ca un fruct copt să-l culegi din livada poeziei și să-l muști cu sete, iar mustul acestuia ce-ți curge pe buze și în suflet este de fapt metafora care satisface setea de poezie. Poeta se încăpățânează să nu iasă dintr-un arhetip expresionist, aproape de un avangardism colorat, dar edulcorat de sensibilitatea feminină: ”Cerul roz cu albastru se întretaie/ca pe rochița găurită din copilărie pe care am cârpit-o într-o doară/în depărtare cineva strivește un cântec de greiere/cu aceeași mână cu care mângâie în timp ce face dragoste…” (Apus). Ana Herța parcă știe ce spunea ceho-britanicul Tom Stoppard, că ”daca îți porți copilăria cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată”. Ana Herța a ajuns azi la maturitatea lirică în care înțelege că nu trebuie să provoace pentru a fi recunoscută de cei care citesc și iubesc poezia în stare pură și cât mai naturală, fără prea mult fard care poate strica frumusețea. Asistăm la o perpetuă trecere translucidă a eului poetic. ”…ochii lui verzi mai licăreau în ochii noștri/în timp ce firul de viață se scurgea printre scânduri” (La moartea lui Ion). Când compune poezie Ana Herța pare că nu se gândește la ziua de mâine, ci doar la un imanent, la un imediat acum, frust și frumos…Viitorul îl lasă moștenire ca dar…doar cititorului de poezie.

Ionuț Țene