Acum doi ani am participat în luna iulie la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, la ”Zilele Rezistenței”, organizate de Fundația Ogoranu, unde în cadrul evenimentului cultural am prezentat cartea mea ”Neînfrânții. Reeducarea de la Aiud”. Aici într-o frumoasă seară de vară, cu stele ce scânteiau crestele cernite ale Făgărașilor un tânăr matur a interpretat în premieră un cântec folk care mi-a mers ca o săgeată direct la inimă, atât mie cât și celor câteva sute de persoane venite de pe întreg cuprinsul țării. La eveniment participa și actorul și scriitorul Dan Puric. Cel care cânta era un bărbat din nordul Munteniei, un artist pe care noi publicul larg l-am numi ”amator”, nefiind cantautor profesionist, cu studii academice de Conservator, dar prin această cântec a reușit să creeze o bijuterie artistică despre rezistența grupului armat făgărășan împotriva comunismului, cântec intitulat ”Flacăra Ogoranilor„. Cu acest cantautor Adrian Pantazi m-am reîntâlnit peste un an la o mănăstire ortodoxă din pustia Olteniei, fiind prezenți amândoi la un mare duhovnic al neamului românesc care se nevoiește prin post și rugăciune pentru mântuirea noastră. Poate din această credință râvnitoare și trăire autentică a izvorât cântecul ”Flacăra Ogoranilor”, un cântec pe versuri, interpretare și melodie de Adrian Pantazi. Acest cântec este un testament în versuri lăsat peste timp de partizanii anticomuniști din Munții Făgăraș – conduși de ”Bădia” Ion Gavrilă Ogoranu – nouă celor de azi să le respectăm credință și să le urmăm lupta pentru libertate, democrație și demnitatea neamului românesc. Versurile nu au profunzimea sau țesătura metaforică sofisticată a unor poezii patriotice scrise de Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Nihifor Crainic sau CV Tudor, dar au delicatețea și vibrația puternic-emoțională, curată și limpede de izvor montan a unor poeți ca Adrian Ciurunga sau Sergiu Mandinescu. Melodia este reflexivă, nostalgică și cu conotații modulare de cântec imnografic. Nu este o melodie compusă pe ritmuri alerte și o poezie revoluționară, ci are reflexivitatea nostalgică, chiar melancolică a unui cântec testamentar, care te face ca cititor și ascultător să reflectezi la suferințele sfâșietoare ale poporului român căzut în robia comunistă atee, adusă de tancurile sovietice, dar și să te întărească prin exemplul jertfelnic al luptătorilor anticomuniști cu arma în mână împotriva regimului totalitar. Cântecul este un crez de generație pentru cei mai tineri care nu mai cunosc azi – pentru că nu se învață la orele de istorie decât istoria altor popoare – lupta armată a partizanilor din munți împotriva comunismului pentru democrație, libertate și credință. Pe canalul Youtube melodia a fost postată pe 3 august 2023 sub forma unui clip cuprinzând imagini din filmul artistic ”Portretul luptătorului la tinerețe” al regizorului Constantin Popescu și cu fotografii de la manifestarea de la Sâmbăta de Sus, precum și cu un imagini de la un interviu luat lui Ion Gavrilă Ogoranu la începutul anilor 2000. La final sunt expuse fotografii ale luptătorilor anticomuniști căzuți în lupta armată din Făgăraș, aflate în arhivele CNSAS. Iată ce se scrie pe pagina de gardă a canalului Youtube despre acest imn testamentar al lui Adrian Pantazi: ”Cântecul Flacăra Ogoranilor – muzică, versuri și interpretare: Adrian Pantazi – este un omagiu adus eroului anticomunist Ion Gavrilă Ogoranu și camarazilor săi de luptă, fiind creat cu puțin timp înaintea Zilelor Rezistenței de la Sâmbăta de Sus (21-23 iulie 2023) și interpretat în primă audiție cu prilejul acestor manifestări.”
Poezia frumoasă compusă de Adrian Pantazi, care nu este un poet recunoscut de Uniunea Scriitorilor și revistele literare, se intitulează ”Flacăra Ogoranu”.
”Cândva ne-a cotropit o cruntă fiară
Ne-a înrobit și ne-a îngenunchiat
Dar Feți Frumoși avea frumoasa țară,
Ce împotriva ei s-au ridicat.”
Introducerea poetică ne plonjează în contextul înrobirii țării de o ”cruntă fiară” străină de neam, ”fiară” precum balaurul sau zmeul din basmele românilor, ce ne-a îngenunchiat”, aici în sens de ne-înfrângere, adică ne-am pus genunchiul jos la rugăciune ca să învingem prin credință inamicul. Față de lumea de azi, atunci țara avea și antidodul împotriva cotropirilor: ”Feți Frumoși avea frumoasa țară/Ce împotriva ei (fiarei) s-au ridicat.” Mitul lui Făt-Frumos care doboară zmeul este o temă specifică epocii interbelice și timpului etnografic și s-a născut din mitologia populară a luptei Sfântului Gheorghe cu balaurul.
”Și cât eram de tineri, de frumoși
Ne-am strâns să fim al demnității scut
Urmând cărări de lupi si de strămoși
Am înviat un glorios trecut.
Las moștenire flacăra de luptă
Și-un spirit Carpatin Făgărășan
Toată speranța noastră neîntreruptă
Mândria de român, de Ogoran.”
Când țara a fost ocupată de un regim ateu comunist susținut de o putere străină, sovietică, poporul român a avut resursele umane și morale de a se ridica la luptă cu arma în mână pentru apărarea identității și religiei strămoșești. Acești tineri frumoși sufletește s-au strâns ca ”să fim al demnității scut” ce au urmat istorii străvechi geto-dacice, prin simboluri mitice ”urmând cărări de lupi si de strămoși/Am înviat un glorios trecut.” Partizanii strânși uniți cu credință în neam, biserică și comandantul Ogoranu, ne-au lăsat nouă de azi spre neuitare ”flacăra de luptă/și-un spirit carpatin Făgărășan„, de fapt toată speranța și ”mândria de român, de Ogoran”. Partizanii anticomuniști cu arma în mână devin astfel în vers personaje hiperbolice, adevărate totemuri moștenite ”de Ogoran”. Toți care luptă pentru libertate, credință și democrație se transfigurează într-un peren și românesc ”Ogoran”. Spiritul de libertate e moștenirea grupului de rezistență carpatin.
Am înfruntat furtuni și ploi funeste
Ierni grele și sălbatice ninsori
Dar n-am uitat ca noi urcam pe creste
Iar alții Golgote în închisori.
Ei au fost prinși ca Horea, prin trădare
Că neamul de o boală-i măcinat
N-au țel mai sus de blidul cu mâncare
Oamenii mici, ușor de cumpărat.
Cântecul ne duce, ca o poveste lirică și tensionată, în istoria unei lupte dificile duse prin ”ierni grele” și ”sălbatice ninsori”. Ca un alter-ego, partiznii realizează că ei au urcat creste de luptă sfințitoare în munți spre cer, în timp ce cei rămași la șes sau acasă urcau ”Golgote în închisori”, toți strânși uniți în duhul jertfelnic al lui Hristos
”Dar nici de cei de-acasă n-am uitat
De cei ce-au suportat suplicii crude
Că ne-au fost sprijin, că ne-au ajutat
Ei ne-au fost camarazi, prieteni, rude.
Mulți dintre ei au fost încătușați
Fără temei și fără judecată
Bătuți și umiliți și torturați
Românii noștri trași mereu pe roată.”
Refrenul este un momento-mori despre civilii de acasă – rudele și părinții – care au susținut logistic armata partizanilor anticomuniști din munți, care au suferit crunt opresiunea comunistă pentru sprijinul acordat. Partizanii știau că românii de acasă erau ”bătuți și umiliți și torturați/românii noștri trași mereu pe roată”. Imaginea metaforică de ”popor de Horea” peren tras pe roată este de o puternică sugestie. Plus trădarea este o ”boală grea” pentru români, o anamneză a trădării și martiriului lui Horea în care partizanii s-au regăsit prin lupta lor jertfitoare și eliberatoare.
”Obrazul țării care și azi plânge
Cel necinstit de trădători și lași
Cu suferința noastră și cu sânge
Noi l-am cinstit ca niște bravi ostași.
Las mărturie că acest pământ
Nu s-a-nclinat în fața fiarei roșii
Și-ai noștri fără cruce și mormânt
Prin jertfa lor lor ei și-au cinstit strămoșii.”
Refrenul revine ca o mărturie zguduitoare, chiar chenotică, a luptei jertfelnice și sfințitoare. Partizanii s-au considerat soldații armatei române eliberatoare de ”fiara roșie” comunistă, iar lupta lor a fost în primul rând una izbăvitoare pentru salvarea credinței, singura premisă a libertății și mântuirii. Partizanii ne-au lăsat o mărturie testamentară, că românii nu au fost trădători și nu s-au înclinat ”în fața fiarei roșii”, deși azi ei nu au o cruce și un mormânt pentru că uciși de securitate în locații secrete nu se știe unde li se odihnesc moaștele. Noi cei de azi prin perpetuarea amintirii lor le suntem de fapt ”cruci vii” aducerii lor aminte, a celor care ”Prin jertfa lor lor ei și-au cinstit strămoșii.” Ei sunt strămoșii noștri pe care îi urmăm ca modele de luptă sfințitoare…Sângele lor vărsat este o transubstanțiere hristică.
”Vă chem Hașu Andrei și Hașu Ghiță
Stanciu, Duminecă, Socol, Sofonea
Ioan, Gelu Novac, români de viță
Toma Pirău, Ioan Pop și Marcel Cornea,
Și Gheorghe Șovăială cel voinic
Mazilu, neînfricatul Victor Metea
Voi ce l-ați înfruntat pe inamic
În Cartea Neamului v-ați pus pecetea.
Partenie Cosma, Ilioiu Ioan,
Voi toți sunteți cerescul regiment
Cu Chiujdea, Mogoș, Hașu Laurian
Eu, Moșul, astăzi strig cu voi: Prezent!”
Finalul este emoționant și apoteotic. ”Nomen est omen” spuneau strămoșii noștri romani. Cantautorul și autorul versurilor a ales să facă la final apelul morților plutonului de partizani anticomuniști din Făgăraș spre veșnică aducere aminte. Apelul morților, cu numele lor, ce nu trebuie să cadă în uitare – adevărate nume de eroi fără cruce și morminte cunoscute de contemporani – este momentul solemn prin care se reface legătura testamentară dintre cei vii de azi și cei morți în luptă jertfetitoare. Reprezintă legătura dintre poporul din cer împletită cu cel de pe pământ. Partizanii anticomuniști ne-au lăsat moștenire ”flacăra de luptă”. Să veghem ca să o ținem aprinsă – flacăra credinței și a libertății. Cu toții ne vom uni în cer prin lumina credinței. Atunci când ”Feți Frumoși avea frumoasa țară” devine acum un Tot, datorită eroicei lupte comune dimpreună pentru un peren mântuitor și veșnic ”Prezent”.
Ionuț Țene
