De fapt, succesul lor se sprijină pe o rețetă cinică, testată deja de politicienii tranziției, precum Ion Iliescu sau Traian Băsescu: exploatarea unui electorat predominant format din romi. În cazul televiziunii, publicul „manelizat” a devenit resursa de bază. Cu o precizie matematică, acești „artizani” au atras masele prin divertismentul de joasă speță, substituind orice urmă de cultură autentică cu o ceață densă a vulgarității.
Dan Negru este, în esență, emblema perfectă a superficialității strălucitoare. Nu există în el niciun sâmbure de cultură autentică, doar o spoială ieftină, menită să impresioneze un public care, în mare parte, nu a deschis vreodată o carte. Formatele sale, resuscitate de Valeriu Lazarov, sunt relicve ale televiziunii occidentale de acum cinci decenii, reciclate pentru un public pe care producătorii l-au considerat „nepregătit” pentru mai mult. Aceeași poveste se repetă și în cazul altor emisiuni cu pretenții: de la „Surprize, Surprize” a Andreei Marin până la „Din dragoste” cu Mircea Radu, toate au fost clonate din formate expirate, dar comercializate ca mari noutăți în peisajul autohton. Publicul emisiunilor lui Negru si Teo este, în proporție covârșitoare, compus din maneliști sau oameni fără educație. Adevărata tragedie nu constă doar în existența lor, ci în faptul că această masă amorfă a devenit normativă, impunând standarde care au transformat televiziunea românească într-un spectacol al mizeriei spirituale.
Dan Negru și alții ca el nu sunt decât simptome ale unei boli mai profunde: o societate care, orbită de fascinația cifrelor și a „succesului”, a uitat să distingă între strălucirea falsă și adevărata lumină a valorii.
Elogiul valorii autentice în televiziune: lecții de la Alexandru Bocăneț și Tudor Vornicu
V-ați întrebat vreodată ce înseamnă cu adevărat măreția în televiziune? Nume precum Alexandru Bocăneț și Tudor Vornicu strălucesc ca repere incontestabile în universul televiziunii. Oameni de o cultură vastă, creatorii unor emisiuni memorabile și a unor revelioane minunate, aceștia au ridicat ștacheta către noi culmi, oferind publicului nu doar divertisment, ci și artă autentică. Bocăneț și Vornicu nu au alergat după audiențe efemere, nu au transformat cultura în circ și nici nu s-au coborât la nivelul mediocrității pentru a obține aplauze ușoare. Ei au creat pentru a ridica sufletul românesc, pentru a oferi ceva durabil, pentru a ne încânta ochii și mintea cu realizări ce respirau eleganță și substanță. În fața operei lor, orice încercare de a glorifica ratingurile devine o banalitate ridicolă.
Apropo de acest „rating” – obsesia contemporană a mediocrilor – să ne întoarcem puțin în timp, la începuturile anilor ’90, când România încă mai păstra un firicel de idealism. În perioada ianuarie-iunie 1990, am avut privilegiul de a realiza și prezenta emisiunea studențească Gaudeamus la TVR1. Ce timpuri! Vineri de vineri, 19 milioane de români urmăreau această emisiune. Nu pentru că cineva contabiliza audiențele, nu pentru că ne ghidam după grafice seci, ci pentru că emisiunea respira autenticitate.
„Gaudeamus” nu era despre spectacol ieftin, ci despre spirit și valoare. Era despre studenți excepționali, despre cultură, despre visul unei Românii unite prin principii și idealuri comune. Nimeni nu vorbea atunci despre „rating”, pentru că nu conta. Importante erau aprecierea și emoția, care veneau de la oameni de cultură, de la intelectuali – adevărata măsură a calității unui produs artistic. Astăzi, însă, trăim o altă epocă, una în care mediocritatea se laudă cu cifre, iar valoarea autentică este uitată. Ratingul, această sirenă a pieței de televiziune, este, în fond, o măsură falsă, atunci când este obținut de la o populație îndobitocită de programe lipsite de substanță. Să te mândrești cu „milioane” de privitori care consumă un conținut manelizat nu este un semn de succes, ci o dovadă a decăderii spiritului uman. Adevărata evaluare a unei emisiuni nu vine de la „mulți, dar proști”, ci de la acei puțini care știu să distingă între efemer și etern. Bocăneț și Vornicu au demonstrat acest lucru prin creațiile lor. Au arătat că o emisiune bine făcută nu trebuie să strige pentru a fi auzită, ci să vorbească prin profunzimea și eleganța ei.
Astfel, în loc să alergăm după aplauzele unei mase îndoctrinate de vulgaritate, poate ar fi cazul să căutăm respectul celor care prețuiesc cultura, spiritul și adevărata artă. Nu cantitatea, ci calitatea ar trebui să fie emblema oricărui creator care își dorește să lase o urmă demnă de respect în istorie.
