SUNT PARTE DIN ISTORIE: CURIERUL SECRET AL “PROCLAMAȚIEI DE LA TIMIȘOARA”! („De la opozitie spre democratie” Nr. 4, Martie 2025. Buletinul Fundației DOINA CORNEA)
Pe frontul antiiliescian, din 1990!
Intrat în rândul țărăniștilor clujeni, încă din ianuarie 1990, în luna următoare scoteam deja primul număr al publicației PATRIA, “replica” faimosului ziar clujean interbelic, oficios care, conform dicţionarului presei literare al lui Ion Hangiu, „a susţinut ideea consolidării politice şi culturale a Unirii Transilvaniei cu România, pe baza hotărârilor Adunării de la Alba Iulia din 1918”. În noua serie, întreaga redacție aborda deja, cu mult curaj, problemele stringente ale actualității ce se arăta, de pe atunci, înspăimântătoare. Așa că denunțam cu energie asaltul teribil al comunismului – de data aceasta de factură iliesciană. Totodată, prezentam principiile emise de noii-vechi oameni politici țărăniști, ieșiți din pușcăriile comuniste, dornici să schimbe aspectul țării și să-i ofere un curs democratic. Începeau să răzbată și poveștile uimitoare ale luptătorilor anticomuniști, ale eroilor și ale “sfinților închisorilor”, relatate subsemnatului prin viu grai de foștii mari deținuți politici, care-și trăiau atunci ultimii ani de viață. Astfel, am ajuns în scurt timp, pe o “filieră a suferinței” – hărăzită mie de bunul Dumnezeu! – să zugrăvesc potretele multora dintre ei. Am continuat cu încăpățânare această îndeletnicire, deși majoritatea clujenilor mă considera țicnit sau sinucigaș, ea devenind în timp o “marcă înregistrată” a subsemnatului – cu sute de articole, zeci de filme de scurt metraj și trei volume de reportaje dedicate eroilor neamului și Rezistenței anticomuniste românești. Din păcate, ei au plecat între timp la cei drepți, în proporție de 95 la sută dar din fericire au supraviețuit mărturiile mele unice. De aceea coșmarul și lupta eroilor noștri rămâne vie în conștiința cititorilor și în bibliotecile unde am avut grijă ca volumele să ajungă…
Iată ce scriam, ceva mai târziu de la intrarea mea în PNȚ, prin 1993, în săptămânalul DREPTATEA, la inaugurarea Crucii Monument a Martirilor Anticomuniști de la Penitenciarul Gherla: “Întreaga Românie a fost ea însăși o „gherlă”, o pușcărie, indiferent dacă victimele se aflau în societate sau după gratii – cei care au avut curajul să se împotrivească sistemului. Și câți din cea de-a doua categorie nu și-au găsit sfârșitul la Canal sau prin pușcăriile comuniste, în gropi comune, lipsiți de cruce.” Profesorul Gabriel Constantinescu, decedat în 2010, un reprezentant de marcă al elitelor reprimate de comunism, prezent ca și mine, la sfințirea din 9 septembrie 1993, a Crucii-monument de la Penitenciarul Gherla, mărturisea, la uriașa festivitate ce s-a desfășurat atunci: „Dacă odinioară fostul șef al Penitenciarului Gherla, odiosul Lazăr își avertiza deținuții cu următoarele cuvinte: «Aici este Gherla, mormânt fără cruce», iată că azi, printr-un efort demn de toată lauda s-a ridicat, în sfârșit, în preajma închisorii, o cruce menită să vegheze la căpătâiul martirilor neamului.”
Ei, bine, în sensul împlinirii (măcar) acestui deziderat – fiindcă doar cu crucile și comemorările am rămas, cel al democrației fiind, în ciuda aparențelor, de neatins – s-a desfășurat toată activitatea mea de atunci. Practic, nu mă menajam deloc, zburam, eram într-o frenezie continuă, cea de căutare a Libertății după atâția ani de comunism și închistare: porneam cu trenul sau cu „RATA”, pe urmele amintirilor despre partizanii anticomuniști din Munții Apuseni pentru a imortaliza pe hârtie mărturiile supraviețuitorilor. N-o să uit niciodată, într-o altă situație, pentru că nu aveam bani nici măcar pentru “ocazie” am urcat/ coborât Feleacul pe propriile picioare, parcurgând circa 20 de km doar ca să fac un material interesant pentru prima publicație la care munceam cu carte de muncă, PATRIA… O pasiune dusă la extrem, dublată de un spirit de sacrificiu care, analizată retrospectiv nu știu dacă „mi-a meritat”.
“Proclamația de la Timișoara”, concepută și la Cluj!
Ei, bine, tocmai această caracteristică a mea a fost remarcată de către cei ce coordonau activitatea editorială a publicației PATRIA, D-na Doina Cornea și scriitorul (fost deținut politic) Adrian Marino! Și, într-o zi, la începutul lui martie 1990, aflat în redacție, m-am trezit cu cele două personaliți invitându-mă să avem o discuție, afară, în curtea vilei somptuoase de pe strada Pavlov, fosta reședință de protocol a lui Nicolae Ceaușescu. Totul – m-au lămurit repede aceștia – de teama microfoanelor, locul fiind înțesat de “gândaci”, fixați în pereți sau instalați cine mai știe pe unde, însă în mod sigur în stare perfectă de funcționare… N-o să uit, de asemenea, când marele Ion Rațiu a adus la partid „scule” ultramoderne, din Occident, de detectare a microfoanelor: s-a ales în scurt timp, cu o bogată “recoltă”. Iar primul lucru pe care cei doi l-au făcut a fost să mă întrebe dacă aș fi dispus să fac un drum până la Timișoara, ca să duc un material secret pentru George Șerban și Vasile Popovici, liderii Societății “Timișoara”. Mi s-a tăiat, efectiv, respirația! O asemenea onoare nu mai îmi făcuse nimeni până acum… Așa că am acceptat, fără șovăire, imediat după ce mi-am revenit din șoc. Iată că, în ciuda Famigliei (care mă dorea exclus de acolo – vezi articolele anterioare din Buletin) acești uriași ai României AVEAU O TOTALĂ ÎNCREDERE ÎN MINE! Curând, mi s-a înmânat un plic de o mărime obișnuită iar D-na Cornea mi-a explicat că e vorba de adnotările și modificările făcute de ei la Proclamația Societății “Timișoara”, “borna” viitoarei democrații românești, ce urma să fie lansată peste câteva zile cu prilejul unei adunări naționale ce va reuni zeci de mii de persoane… Și, totodată, să realizez pentru PATRIA un reportaj amplu referitor la eveniment. Apoi, mi-au dat banii necesari călătoriei și diurna, destinația (Societatea “Timișoara”) și numele celor la care trebuie să ajungă plicul: George Șerban și Vasile Popovici.
La data stabilită, pe 10 martie 1990, în preziua marelui eveniment, eram deja instalat în trenul Iași-Timișoara, care trecea prin Cluj (dacă nu mă înșel, al “Foamei”) care mă ducea, exasperant de încet, spre destinație. Și, după lungi ore de călătorie, spre seară, am ajuns la Timișoara. Am dat telefonul de rigoare d-lui Popovici, care m-a ghidat spre sediul lor, ajungând acolo în scurt timp. Ce am găsit la sediul Societății m-a tulburat profund: sala de ședințe era arhiplină, animată de inși de-a dreptul fermecători, mai ales prin patosul de care dădeau dovadă și prin lumina din priviri. Iar modul în care m-au primit, atunci când am fost anunțat, drept emisarul D-nei Cornea și al Profesorului Adrian Marino, nu o să-l uit câte zile voi avea, am simțit o căldură sufletească și o solidaritate cum nu mai cunoscusem până atunci! Apoi, pe durata nopții am fost cazat la un hotel de centru, după care, a doua zi… la miting! O mare de oameni din Piața Operei – cum nu mai văzusem până atunci – aclama fiecare frază a vorbitorilor, iar eu mă aflam chiar în încăperea care ducea în celebrul balcon al Operei, de unde vorbeau mulțimii actorii principali ai zilei. Timid, fiind prima mea relatare de la un eveniment în calitate de jurnalist profesionist, m-am lipit și eu de cel care mi-a părut cel mai volubil din numeroșii jurnaliști aflați acolo: regretatul Lucian Gheorghiu (decedat în 2016) și nu mi-a părut rău. Acesta, un ditai jurnalist bucureștean, experimentat, arzând pentru ideea de libertate și democrație m-a îndrumat cu diverse amănunte – pe care eu, novice în domeniu, nu le știam – legate de tot ce se petrecea atunci la Timișoara. Pe deasupra, pentru că nu aveam aparat foto și nici acces la agențiile de presă, mi-a trimis după câteva zile, prin poștă, o fotografie edificatoare, taman la timp ca să o introduc în amplul meu articol din PATRIA, publicație periodică, fără un termen precis de apariție.
Eu, a doua zi, pe 12 martie, după o călătorie de noapte, mă aflam deja acasă, la Cluj. Și am aflat, imediat, pe toate canalele media ale țării, ce se petrecuse după Marea Adunare de la Timișoara: a avut loc adoptarea “Proclamației de la Timișoara”, despre care se menționa că „a fost redactată în urma manifestației din Piața Operei”… Și-am zâmbit, cu mulțumire în suflet: știam că Proclamația reprezenta rodul năzuințelor unui întreg popor, sintetizate de câteva minți și suflete luminate, printre care și iubiții mei camarazi de la Cluj – D-na Doina Cornea și Profesorul Adrian Marino! Cât despre mine, fusesem ales de bunul Dumnezeu să funcționez, încă de la 28 de ani, ca un mesager special – de fapt, un mesager al Istoriei.
Sorin Grecu
Foto 1: Cu scriitorul VIRGIL ARDELEANU, redactorul șef de la publicația „Patria”, în 1990
Foto 2: Facsimil din cartea mea de muncă
Foto 3: Legitimația de presă și carnetul de partid PNȚ-CD
https://mail.yahoo.com/d/folders/1/messages/52029?guce_referrer=aHR0cHM6Ly9sb2dpbi55YWhvby5jb20v&guce_referrer_sig=AQAAAMomxxU5OsUJcQNAhdnv1zKLMqPPbJsTOzmxi87cQReNvdQ_W-yKKYHGrxPlp7dEclib5d_yaxunnBsBkZDKh7cwwT4afGK2zMhd-VgmTfKw6bPHwYqb6Cr3muUnOqhoPNBWfgrbYkx3GlkhK-9qmjBzgxXL_7EwHO3ZUDyj3mUh
