Bătaia științifică
Demostene Andronescu: Cu Gheorghe Enoiu am interacționat prima dată pe 10 noiembrie 1956, după ce am fost arestat și dus la MAI, unde m-a supus unui scurt interogatoriu într-un birou situat la al cincilea etaj al clădirii. Am ridicat din umeri când m-a întrebat de ce credeam că fusesem arestat.
– Nu știu, domnule căpitan.
– Faci pe prostu, a?
– Domnule căpitan, chiar nu știu de ce sunt reținut.
– Cum mă, nu știi?! Dar cu manifestația aia cum e?
– Ce manifestație, domnule căpitan?
– Uite-l cum face pe prostul! Las’ c-o să vezi tu!
Și-am văzut cu vârf și-ndesat, e adevărat, începând chiar din noaptea care a urmat, când am fost scos la anchetă pe la ora 22.00.
– Să vină sus echipa!, a ordonat Enoiu, la receptorul telefonului, imediat ce i-am confirmat că nici atunci nu îmi adusesem aminte despre manifestație.
M-au băgat într-o cameră alăturată biroului său. Acolo nu exista altă mobilă cu excepția a două mese și un scaun. Era o cameră de tortură. Pe una din mese se găseau două vine de bou, trei-patru nuiele de diferite dimensiuni, un capăt de furtun, un gârbaci și alte asemenea. Într-un colț, rezemate de peretele murdar, așteptau câteva bâte și trei țevi de fier cu diferite dimensiuni. M-a luat cu rece.
Să tot fi trecut cam o jumătate de oră până când a reapărut Enoiu. Era însoțit de trei zdrahoni. Te lăsau să aștepți ca să te macine frica. Cu toții erau dezbrăcați la maieuri, ca să nu-și păteze cămășile cu sânge. M-au pus să mă descalț, să mă dezbrac și-apoi Enoiu a dat ordin să fiu atârnat la rangă. Tot el a fost primul care m-a bătut cu gârbaciul, lovind alternativ când peste fund, când peste tălpi. Dădea cu toată forța, dădea să mă rupă. Am urlat ca niciodată înainte, dar asta nu a impresionat pe nimeni. Durerea era pur și simplu înfiorătoare. Totuși, probabil agasat de urlete, Enoiu a dispus:
– Liniștiți-l mă, că trezim tot cartierul!
A fost momentul în care unul dintre vlăjgani mi-a astupat gura cu un prosop. Enoiu a continuat să mă bată, după câteva minute avertizându-l pe același malac să aibă grijă ca să nu mor sufocat, ”că pe urmă îl plătim de bun”.
– Se poate, tovarășu’ căpitan? Noi doar lucrăm științific, l-a asigurat ăla.
Bătaia la tălpi s-a dovedit mai groaznică decât cea la fund. După ce a obosit de la cât m-a lovit, Enoiu le-a întins gârbaciul celorlalți și le-a ordonat să facă același lucru. La un moment dat am căzut într-un leșin din care m-au trezit băgându-mă cu capul într-o găleată cu apă. Atunci am auzit vocea lui Enoiu:
– Nu-l mai bateți la tălpile goale, că n-o să-i mai puteți băga pantofii în picioare.
M-au încălțat cu mari, mari dificultăți, tălpile fiind deja destul de umflate, și mi-au legat bine șireturile. După aia, unul dintre ei a apucat o țeavă de metal și a început să mă lovească cu toată puterea peste tălpile pantofilor. Mi-am pierdut cunoștința și mi-am revenit în simțiri abia după miezul nopții, dezmeticindu-mă în arestul din subsolul MAI. Colegii de celulă îmi puneau cârpe ude peste zonele traumatizate. Aveam niște dureri atât de mari, încât nici nu-mi închipuiam că după o astfel de bătaie oasele picioarelor mi-ar mai fi putut rămâne întregi, dar au rămas, slavă Domnului, întrucât loviturile erau amortizate de tălpile încălțărilor și de reculul pe care-l căpăta corpul aflat într-un permanent balans. Avea dreptate securistul ăla, ei băteau științific. Fiindcă nu era permis să te întinzi în pat pe timpul zilei, am fost nevoit să stau toată ziua următoare pe cimentul celulei, pe genunchi și pe coate. Calvarul de pe lume… (…)
În ziua următoare, fiind dus la cabinetul medical, am crezut, în marea mea naivitate, că mă chemau ca să-mi aline durerile, prescriindu-mi un oarecare tratament, dar nici vorbă de așa ceva. Singurul motiv pentru care am călcat în cabinet a fost pentru ca doctorul Moise Cohen să-și dea avizul că încă mai puteam suporta tratamente similare cu cele deja administrate. Adică securiștii mă puteau bate cât doreau. O făceau ”științific”. Aveau să urmeze trei nopți abominabile, de-a lungul cărora Enoiu a obținut exact ceea ce dorea de la bun început: ne-au torturat și ne-au bătut până când, demolați și terorizați, am acceptat cu toții să colaboram cu ei și să ne autoacuzăm, inventând acolo, în incinta MAI și la indicațiile anchetatorului-șef, o așa-zisă organizație subversivă care ar fi inițiat și coordonat proiectul manifestației. Scopul lor a fost să facă un lot cât mai mare cu putință și să distrugă cât mai multe vieți tinere, prezentându-ne ca pe niște elemente extrem de primejdioase pentru regimul comunist. Au fost promovați pentru asta.
(Fragmente din volumul ”Piteștiu de după Pitești. Din Casimca Jilavei la reeducarea de la Aiud” / foto: domnul Demostene Andronescu, scriitor și fost deținut politic)
Răzvan Gheorghe
