Mioara Ohîi, de la „Poemele tinereții” la „Comoara amintirilor”

Recentul volum de versuri, „Comoara amintirilor”, apărut la Editura Hoffman, din Caracal, în 2025, al Mioarei Ohîi ne prezintă două ipostaze creative ale autoarei, tinerețea și senectutea, dacă nu ne grăbim cu aprecierile.

Spunem așa, deoarece, chiar autoarea a conceput volumul în două părți, mai întâi „Poemele tinereții” și apoi, „Comoara amintirilor” – ca un atu al senectuții.

Indiferent de aranjamentul său, în ambele secțiuni tema centrală rămâne copilăria, pentru că, spune autoarea: „în fața copilăriei…/ mă revăd/ senină și luminoasă” (Copilărie, pp. 54-55).

„Pedepsită/ La dragoste nesfârșită” (Luminare, p. 7), autoarea invocă viața: „Să vină primăvara/ Și reîntoarcerile/ De tot felul.” (Vina plecării, p. 18)

„Fug de iarnă în speranța/ logodirii cu răsăritul” (Fuga, p. 9), „Veghez la sfârșitul zăpezii…” (Veghe la sfârșitul zăpezii, p. 13), pentru că: „în iarna aceasta/ a nins/ cu semne de întrebare” (Uitare, p. 41), „neostoite semne de întrebare” (Vis, p. 34) și, chiar dacă „Sună cineva la/ Pragul de apus al casei…” (Cadran, p. 17), „Veghez la propriu-mi sfârșit…” (Veghe, p. 25) se confesează autoarea.

Mărinimoasă, în „Comoara amintirilor” autoarea ne invită la masă: „masa aceasta fără pretenții…/ E plină cu de toate”, rememorând copilăria: „mi-aduc aminte c-am trăit acolo/ între soba zidită și lacra cea nouă/…/ a rămas acolo un ciob de amintire…” (Neliniștea copilăriei, pp. 56-57), la umbra naturii: „Cunosc bine copacul acela,/ E prietenul meu./ În fiecare dimineață/ Eu îi țin mantia cerului/ Cu care se îmbracă/ Și lumina/ În care-și spală fața…” (Prietenie, p.65).

Un loc aparte, în versul poetei, îl ocupă satul natal, cu apa Sâmnicului, „mângâiat de sălcii despletite” (Duminica satului, p. 71), pentru că: „Satul meu avea liniștea lui” (Liniștea satului, p. 70), amintindu-și: „Cândva am plecat de acasă…/ Am plecat să caut lumina/ Să văd, să cred…” (Cândva, p. 67), plecare plătită mult prea scump: „Zadarnic mă întorc prin bătătură/ Cu pașii rătăciți de căutare,/ Pustiu e sufletul/ ce dezlănțuie singurătățile” (Popas, p. 66), toate acestea, într-un cadru mai larg: „Mirajul Oltului” (p. 84), constatând nostalgic: „ce trist e satul/ când bunicii au plecat!” (Bunicii, pp. 89-90).

Fugind de iarnă, poeta dorește: „Să vină primăvara” (Să vină primăvara, p. 20), neuitând că: „Fusul toarce vremea uitată” (Mirajul Oltului, p. 84), ignorând, parcă, vara și toamna, chiar dacă: „E ceasul plecării în timp/ spre alt anotimp” (Am adunat, p. 91).

Oscilând între entuziasm și nostalgie, poezia Mioarei Ohîi este presărată de metafore: „Iarna/ Câmpie de fluturi” (p. 8); „Pragul de apus al casei” (p. 17); „inima nelocuită de iubire” (p. 36); „poarta zilei” (p. 39); „ecourile ideilor” (p. 45); „pădurea de vorbe” (p. 46); „traista timpului” (p. 64); „ghemul vremii” (p. 66); „fir de gând” (p. 70); „umbra gândului” (p. 72) și altele, unele chiar oximoronice: „umbra luminii” (p. 78); „Raze întunecate” (p. 10) ori „Înnoptez în veghe” (p. 103). Iar pe lângă metafore, multe, multe puncte de suspensie!

Cu toate acestea, credem că autoarea rămâne optimistă, chiar dacă „se aud pași la marginea lumii” (Neliniștea copilăriei, pp. 56-57): „Aici e capătul lumii…/ Ce-ar fi să-l alungăm/ mai departe?/ am mai câștiga spațiu…/ Aici e capătul vieții?/ haide să-l împingem/ ceva mai încolo/ și să mai trăim puțin/…/ Aici e hotarul dintre/ întuneric și așteptare./ Alungați întunericul,/ să fie doar/ Lumină…” (Capătul lumii, p. 60).

Originale ori nu, versurile Mioarei Ohîi sunt de o autenticitate vădită, declanșând retrăiri în gândurile multora dintre noi.

17 mai 2025,

Mihai Călugărițoiu