Dobrușa

Împreună cu soțul meu și alte personalități ale culturii am luat parte la „Tabăra Națională de Creație – Caravana Culturii”, din Drăgășani, la inițiativa domnului Marian Bărăscu. Organizatorul acestui act cultural, în perioada 9-12 iulie 2025, a fost Asociația Rusidava Culturală, în parteneriat cu Liga Scriitorilor Români Filiala Gib Mihăescu, Vâlcea, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, Filiala Pan M. Vizirescu Olt și Editura KITKOM

Într-una din zile am avut în program să vizităm Biserica de mir din satul Dobrușa, comuna Ștefănești, biserică ctitorită de preotul Teodor Bălășel (teolog și folclorist).

Aici, într-un colț al universului din inima localității Dobrușa, fiecare dintre noi, cu propria lumină sufletească, am pășit pragul acestui sfânt locaș. Biserica nu este mare, este suficientă pentru a te încărca energetic și spiritual, fiecare sfânt binecuvântându-ne cu prezența sa.

De când am pășit în acest sfânt lăcaș am simțit o încărcătură spirituală deosebită, mai ales în naosul ei, unde pe peretele din dreapta este pictat preotul Teodor Bălășel alături de preoteasa Marina, soția sa.

Domnul profesor Ilie Bucă, un om de bază în cultura acestui areal, a ținut un impresionant discurs despre viața și faptele acestui măreț slujitor al Domnului.

Preotul Teodor Bălășel a mers prin lume cu foarte multă blândețe, având o bunătate aparte, deși a avut de hrănit 15 guri, a ajutat din umbră și alte familii și copii nevoiași. Le-a oferit liniște sufletească tuturor celor care l-au întâlnit, ceea ce i-a conferit o frumusețe interioară aparte.

Teodor Bălășel nu știa să certe pe cineva sau să rănească vreodată cu vorba sau cu fapta, ci a fost un vindecător prin acțiunile și energiile sale pozitive. A lăsat pentru comunitate tot ceea ce a fost omenește să facă: cultură, tradiție, documente de o mare însemnătate pentru comunitate, dar și pentru societatea noastră.

Apoi a luat cuvântul poetul Marian Bărăscu

Preotul paroh Cucă Laurențiu, după discursul plin de iubire pentru predecesorul său, ne-a încântat auzul cu Balada închinată Sfinților Brâncoveni. (O redau mai jos exact cum a fost transmisă din generație în generație)

Într-o joi de dimineață

Zi scurtarii lui din viață,

Brâncoveanu se scula

Fața blândă el spăla.

Barba albă-și pieptăna,

La icoane se închina

Pe fereastră el căta

Și amar se spăimânta:

– Dragii mei coconi iubiți

Lăsați somnul, vă treziți;

Armele vi le gătiți

Că pe noi ne-a’înconjurat

Pașa cel neîmpăcat,

Ieniceri cu tunuri mari

Ce spargh ziduri cât de tari

Bine vorba nu sfârșea

Turcii-n casă năvălea

Pe toți patru mi-i prindea

Și-i ducea de-i închidea;

La ‘stambul în turnul mare

Ce se nalță lângă mare,

Unde zac fete domnești

Și soli mari împărătești

Mult acolo nu zăceau

Cu sultanu i-aducea

Lângă foișorul lui

Pe malul Bosforului

– Brâncovene Constantin

Boier vechi și domn creștin,

Adevăr că a-i gândit,

Pan-a nu fi mazilit,

Să desparți a ta domnie

De a noastră-mpărăție

Că de mult ce ești avut

Bani de aur ai bătut,

Făr’ a-ți fi de mine teamă,

Făr’ a vrea ca să dai seamă

– De-am fost bun, rău la domnie

Dumnezeu singur o știe,

De-am fost mare pe pământ

Caă-acu de vezi ce sunt

– Constantine Brâncovene

Nu-mi grăi vorbe viclene,

De ți-e milă de copii,

Și de vrei ca să mai fi,

Lasă legea creștinească

Și te dă-n legea turcească.

– Facă Dumnezeu ce-o vrea

Chiar pe toți de ne-ai tăia,

Nu mă las de legea mea.

Sultanul din foișor

Dete semn lui imbrohor

Doi gealați veneau curând

Săbiile fluturând

Și spre loc dacă mergeau

Din coconi își alegeau

Pe cel mare și frumos

Și-puneau pe scaun jos;

Și când spada reteza,

Brâncoveanu greu ofta:

Doamne, fie voia Ta!

Cei gelați iarăși mergeau

Și din doi își alegeau

Pe cel gingaș, mijlociu

Cu păr neted și gălbiu

Și pe scaun îl punea,

Și capul îi reteza.

Brâncoveanu greu ofta:

Doamne, fie voia Ta!

Sultanul se minuna

Și cu milă îi grăia:

– Brâncovene Constantin

Boier vechi și domn creștin,

Patru fii tu ai avut

Din ei trei ți i-ai pierdut

Numai unul ți-a rămas

Cu zile de vrei să-l las

Lasă legea creștinească

Și te dă-n legea turcească.

– Mare-I Domnul Dumnezeu

Creștin bun m-am născut eu

Creștin bun a muri vreu!

Tacă drăguță, nu mai plânge

Ca-n piept inima-mi se frânge.

Taci și mori în legea ta

Că tu ceru-oi căpăta.

Imbrohorul se-ncrunta,

Gealatii ‘nainta

Și pe blândul copilaș

Dragul tatii fecioraș

La pământ îl arunca

Și zilele-i ridica,

Brâncoveanu greu ofta

Și din suflet cuvânta:

Doamne, fie voia Ta!

Inima-i se despica,

Pe copii se arunca,

Îi bocea, îi săruta,

Și turbând apoi stroiga:

Dar-ar Domnul Dumnezeu

Să fie pe gândul meu:

Să vă ștergeți pre pământ,

Cum se șterg norii de vânt!

Să n-aveți loc de îngropat,

Nici copii de sărutat!

Turcii crunt se oțărau,

Și pe dânsul tăbărau

Și zilele-i ridicau.

– Câini turbați, și lifta rea

De-ați mânca și carnea mea,

Să știți c-am murit creștin,

Brâncoveanu Constantin!

Să știți c-am murit creștin,

Brâncoveanu Constantin!

Cu lacrimile șiroindu-mi pe obraz și la auzul măreției glasului angelic al preotului Cucă Laurențiu, parcă m-am conectat la acest moment alături de corul Îngerilor, Heruvimilor și Serafimilor.

A fost un moment înălțător spiritual, cu o încărcătură emoțională deosebită; parcă simțeam prezența divinității, a preotului Teodor Bălășel și al tuturor sfinților prezenți la această adunare.

Nu toți preoții mi-au inspirat această măreție a sufletului!

Mulțumesc din suflet sfinte părinte!

Cât de multe am putut trăi în această zi. Am învățat ce înseamnă cu adevărat simplitate, bunătate, dăruire și măreția sufletului!

Această liniște sufletească pe care am găsit-o aici, la Dobrușa, a fost compatibilă cu starea sufletului meu!

Cristina Nălbitoru