Povestea radarelor “SECRETE” din Dobrogea și rolul lor extraordinar în apărarea aeriană a României

Constanța, decembrie 1941. Trenuri speciale germane descărcau echipamente neobișnuite, departe de ochii lumii: antene masive, generatoare, platforme metalice, console radio și panouri uriașe. Nu erau arme de foc. Era ceva mai tăcut, SECRET, dar la fel de letal, stații radar Freya și Wassermann, cele mai avansate sisteme de detecție electronică din arsenalul Germaniei.

România tocmai fusese conectată în mare SECRET la rețeaua invizibilă a Luftwaffe, care supraveghea cerul de la Marea Egee până la Marea Neagră. Litoralul Dobrogei devenea un nod-cheie într-un sistem care avea să schimbe complet soarta spațiului aerian românesc.

Radarele Freya, montate la Mamaia și Techirghiol, aveau o rază de detecție de 120–160 km și puteau roti antenele la 360°, descoperind avioane cu zeci de minute înainte de apariția lor vizuală. În Mahmudia, și mai apoi la Corbu, Luftwaffe a instalat două sisteme Wassermann, coloși radar cu zeci de metri înălțime, capabili să detecteze formațiuni aeriene la peste 250 km și să le urmărească altitudinea și traiectoria cu o precizie remarcabilă.

Dar poate cel mai puțin cunoscut detaliu este că aceste radare nu operau izolat. Ele făceau parte dintr-o rețea unificată de avertizare timpurie, care pornea din sudul Europei, cu posturi radar Freya și Würzburg în Thessaloniki, Plovdiv, Sofia și Varna și continua în România. Informațiile erau transmise prin canale radio și telefonice criptate direct către nodul de comandă de la București și mai departe către unitățile de luptă.

Această rețea a funcționat impecabil în ziua critică de 1 august 1943, în timpul celebrului raid american „Tidal Wave”. Bombardierele B-24 au decolat din Libia cu misiunea de a distruge rafinăriile de la Ploiești. Imediat după ce au trecut de Marea Egee, au fost detectate de radarul Freya din Thessaloniki. Apoi, semnalul a fost confirmat de posturile din Sofia și Varna. Înainte ca avioanele americane să intre în spațiul aerian românesc, rețeaua radar deja oferise date exacte despre traseu, viteză și număr.

Radarele din România au preluat urmărirea. Avertizarea a fost trimisă în timp real. Cu peste 45 de minute înainte de intrarea în zona țintă, bateriile de artilerie antiaeriană române și germane erau deja pregătite, iar escadrilele Grupului 6 Vânătoare, cu avioanele IAR 80/81, decolaseră și așteptau interceptarea.

Regimentul 7 Artilerie Antiaeriană Român, operând împreună cu Divizia 5 Flak germană, a deschis focul coordonat. Rezultatul a fost devastator pentru americani: peste 50 de bombardiere B-24 doborâte, cea mai mare pierdere suferită de aviația americană într-un singur raid în Europa.

Toate valurile de bombardamente aliate care au vizat România, fie asupra Bucureștiului, fie asupra Ploieștiului, au fost așteptate. Radarul a oferit mereu timpul necesar pentru ca populația civilă să se adăpostească, iar trupele să reacționeze. Acesta este și motivul pentru care pierderile civile ale României în urma bombardamentelor din întreg războiul nu au depășit 9.000 de persoane.

Este un contrast uriaș dacă ne uităm la alte orașe europene, de exemplu, Dresda, unde într-un singur bombardament al aliaților, în februarie 1945, au murit peste 40.000 de civili, într-o singură noapte, fără avertizare și fără apărare eficientă.

Radarul și forțele aeriene de vânătoare au făcut diferența.

În România, în mod paradoxal, într-o epocă în care cuvântul „radar” era necunoscut publicului larg, s-a construit una dintre cele mai eficiente rețele de supraveghere aeriană din Europa. Poziționarea strategică a radarelor, a permis triangularea rapidă a traiectoriilor. Structura de beton de la Corbu, încă vizibilă și astăzi, este martorul tăcut al existenței acestui sistem secret. Un „ochi electronic” care a văzut totul.

După 23 august 1944, rețeaua s-a destrămat. Echipamentele au fost distruse sau confiscate de sovietici. Documentele au fost șterse, iar amintirea lor s-a pierdut în arhive. Tot ce a rămas sunt urmele: fundațiile, fragmentele de cablu, siluetele ruinate în câmpurile Dobrogei.

Dar adevărul poate fi reconstituit. România a fost parte activă a celui mai avansat sistem de avertizare radar din sud-estul Europei. Prin colaborarea dintre tehnologia germană și unitățile românești de apărare AA, Grupul 6 Vânătoare, rețeaua de transmisiuni și radiolocație țara a reușit să se apere, să salveze zeci de mii de vieți și să ofere o lecție de eficiență într-un război al cifrelor și tehnologiei.

Astăzi, când marcăm Ziua Radiolocației Militare Române, această poveste nu trebuie uitată. Ea ne amintește că înainte de sateliți, drone și rachete inteligente, au existat cabluri, antene și operatori care vegheau cerul tăcut al Dobrogei.

Sursa: Ichim Vasile