Un model al Înălțării la Cer. Partizanul Teodor Șușman jr. ne-a lăsat și o icoană a Sfântului Ilie

Remarcabil pictor iconar prin har, partizanul Teodor Șușman jr. ne-a lăsat și o icoană a Sfântului Ilie (foto jos). Icoana ne propune o reprezentare a Înălțării la Cer, într-un car de foc, a Sfântului Proroc Ilie. Modelul e paradigmatic – își are izvorul în 4 Regi 2, 11 și exemplifică, în chip duhovnicesc, înălțarea către Dumnezeu a sufletului curățat / purificat în văpăile patimilor. Cu alte cuvinte, privim un model teologic al Înălțării la Cer.

Odinioară, motivul carului de foc va fi presupus și un vădit caracter militar. E indubitabil: un car de foc tras de cai de foc nu poate face parte decât dintr-o oștire divină. De asemenea, armia Cerului reprezintă un simbol al Monarhiei celeste, e un simptom al supremei Curți Regale, aflată în imediata proximitate a lui Dumnezeu, Monarhul Suprem. Evident, monarhiile din lumea sublunară nu sunt altceva decât imitații ale Curții Cerești.

Tradiția greco-catolică a acestei reprezentări este accentuată de faptul că nu Sfântul Ilie e cel care-i mână pe armăsarii înflăcărați, ci doi îngeri – heruvimi, desigur, așa cum va fi stabilit o veche rânduială. Făpturi zoomorfe zburătoare, aceștia semnifică înțelepciunea, rațiunea și înțelegerea, păzesc Cunoașterea Supremă și-L transportă în zbor pe Dumnezeu. De notat că, în unele icoane ortodoxe, Sfântul Proroc Ilie e înfățișat ca unic vizitiu al cailor de foc. Totuși, textul biblic de la 4 Regi 2, 1 ne spune că acest car de foc îi desparte (cu sensul de a trece printre ei, așadar, aflându-se deja în mișcare) pe Ilie și Elisei, ceea ce înseamnă că cineva trebuie să fi condus deja caii. Cine anume? Dumnezeul veterotestamentar? (Referitor la această interogație, părintele Alexandru Mihăilă puncta, într-un articol: ”Pentru noi ca ortodocși, dacă Cel care conduce carul de foc nu e nici Sfântul Ilie, nici soarele, nici alt înger, ci Iahve în persoană, iar pe de altă parte, orice teofanie biblică vechi-testamentară este de fapt o hristofanie, atunci Vizitiul este chiar Hristos”).

Icoana pictată de Teodor Șușman jr. degajă și transmite o solemnitate aparte. Spoit în albastrul închis al adâncimilor cerești, heruvimul din dreapta ne arată, cu un gest parcă ostentativ, o pană stacojie – pe lângă însemnul aerian (pana ca atare, care oricum face parte din vechea simbolistică a heruvimilor), cromatica folosită sugerează fulgerul și flăcările. Mai mult, în pofida ombilicalei gravități, de fiecare dată când privesc scena, am strania senzație că heruvimul din dreapta îmi face cu ochiul, oricât de eufemistic ar suna, această perspectivă (nu neapărat iluzorie) fiind încurajată de arcuirea generoasă a sprâncenei stângi, care e o extensie a nasului. Presupunând că ne face cu ochiul, gestul nu știrbește cu nimic din solemnitatea expunerii, ci ne pune pe gânduri și o potențează enigmatic. Ca o cimilitură.

Întreaga atenție a celuilalt înger-vizitiu (și el purtând însemne ale focului) e absorbită de prorocul Ilie, a cărui gură larg căscată pare a spune ceva deosebit de important. În bezna gurii se întrezărește văpaia unei limbi de foc. Oare ce prorocea Sfântul Ilie, cu limbă de văpaie, înveșmântat în culoarea vâlvătăilor, în timp ce pogora flăcări din cer? Poate că vocea lui e un tunet asurzitor. Poate că spusele lui sunt chiar priveliștea icoanei ca atare – logosul întrupat în imagine.

Flăcările hulpave ale carului contrastează cu măsliniul anticipativ al norilor de furtună. Se întâmplă ceva irepetabil, ceva de necontramandat. Armăsarii sunt plămădiți din foc – asta sugerează roșeața și portocaliul harnașamentului, dincolo de rigorile artistice presupuse de străvechiul motiv al cailor albi (imaculați). Se vor odihni doar în grajdurile Raiului. Senzația e de tumult neîntrerupt, de scrâșnet de osii, doar că nu-l auzi cu urechile. Impresia e de zbucium, de vânzoleală, numai că nu o vezi cu ochii. Ceea ce nu înseamnă că toate acestea nu se întâmplă, tăindu-ți răsuflarea. (”De ce crezi că ceea ce se întâmplă în interiorul tău e mai puțin adevărat decât ceea ce se întâmplă în exteriorul tău?”, întreba Alexandrian în ”Istoria filosofiei oculte”)

În timp ce cuvântează (tună) ceva ce nu vom afla niciodată (sau ceva ce tocmai vedem, intermediați de logosului devenit imagine), Sfântul Ilie indică tăriile Cerului cu două degete ale mâinii drepte, totodată alipindu-și palma stângă de piept. Gestul semnifică Înălțarea, adică împlinirea voinței Celui de Sus (fiindcă nu poate există mântuire fără Hristos).

Scena e încadrată de un octogon generos – modul în care sunt dispuse laturile de sus invită la urcuș, indicând direcția verticală. De asemenea, există un chenar împodobit cu flori și ciorchini de struguri movulii, rolul acestora fiind, din nou, acela de a trimite la sângele Mântuitorului și la viața veșnică. Fundalul chenarului e spoit în culoarea vâlvătăilor de sub carul de foc. Nu e o coincidență că structura florilor situate în partea superioară (ce anticipează Raiul) e total diferită de modul în care sunt reprezentate florile din partea de jos, care rămân cumva lumești, parcă abia desprinse de pe pajiștile munților și din hățișurile codrilor, laolaltă cu ceea ce par a fi măceșe sau ghinde. Florile azurii sunt o bucurie a privirii.

Mi-au reținut atenția cele 2 mari flori negre (oare funerare?) din colțurile de sus, fiecare având câte 8 petale și respectând o dispunere cruciformă. Sunt splendide prin tocmai atipicul și stranietatea lor. Dincolo de rigorile presupuse de simetrie, cu atât mai mult în cazul creațiilor populare (mă refer la necesitatea ”sistemică” de a fi cel puțin 2), nu pot să nu mă-ntreb dacă aceste flori întunecate (îndoliate) nu comemorează pe cineva. Când Teodor Șușman jr. le-a pictat, părinții săi erau morți de ani de zile.

Nu în ultimul rând, urcușul spiritual e sugerat și de cei doi ciorchini de struguri din partea superioară a icoanei, ce par a atârna în sus, sfidând legile gravitației.

Odinioară, într-un poem lăsat posterității, rătăcitorul Francois Villon – un alt proscris purtător de armă și mânat de geniul creator (ajuns fugar din cu totul alte motive decât Teodor Șușman jr.) – remarca puternicele emoții pe care le stârneau printre țărani reprezentările iadului de pe zidurile bisericilor. Fiți convinși că și icoanele tânărului Teodor iscau ecouri adânci în sufletele țăranilor din satele de munte, pasionându-le sau preocupându-le într-o formă sau alta, cu atât mai mult în condițiile interzicerii și martirizării Bisericii Greco-Catolice, dovadă stând faptul că până și în zilele noastre moții se roagă și se închină în fața lor, privindu-le cu cea mai autentică venerație. Cine știe, poate că heruvimul le-a făcut și lor cu ochiul. Fascinați de măreția carului de foc, ei se vor fi bucurat de biruința năprasnicului și capriciosului Sântilie, care, potrivit credințelor populare, îi afurisește și-i biciuie de mama focului pe dracii cei împielițați, lovindu-i cu fulgerul judecății divine, la fel cum se bucurau și atunci când partizanii reușeau să scape teferi din ambuscadele securiștilor (ale dracilor), ducându-și mai departe lupta împotriva comunismului (răului).

Răzvan Gheorghe

(Întregul articol link în comentarii / sursa foto: arhiva Podul)