8 Septembrie – Nașterea Maicii Domnului. După căderea regimului comunist, foștii deținuți politici au ales această zi pentru cinstirea femeilor deținute politic

8 Septembrie Nașterea Maicii Domnului –––––- După căderea regimului comunist, foștii deținuți politici au ales această zi pentru cinstirea femeilor deținute politic, a celor care în perioada totalitarismului au cunoscut supliciile arestărilor, anchetelor brutale, condamnărilor și detenției în mizerabilele spații carcerale din România comunistă. La fosta închisoare de femei de la Mislea – între timp desființată, iar clădirile transformate într-un cămin de bătrâni – a fost amenajat un paraclis dedicat femeilor ce au pierit și tuturor celor ce au suferit în închisorile politice comuniste, statornicindu-se tradiția ca, în fiecare an, de praznicul. Nașterii Maicii Domnului, acolo să se țină slujba pomenirii lor. –––––– Mislea – mănăstirea cu gratii

Ctitorie din sec. XVI a Domnitorului Radu Paisie al Ţării Româneşti, Mănăstirea Mislea a devenit, după secularizarea averilor mănăstireşti, şcoală corecţionară pentru minori apoi, pe rând, închisoare pentru deţinutele politic, închisoare de drept comun şi în prezent cămin de bătrâni. Să ascultăm evocarea penitenciarului Mislea și a vieții zilnice trăite aici, făcută de două dintre fostele deținute politic:
––––––
Aspazia Oțel Petrescu: „Mislea, aşadar! Prima impresie a fost o uluire. Închisoarea domina coama lină, aproape plată a unei coline, în mijlocul unei grădini cu pomi fructiferi. Iadul ni se prezenta în înveliş de rai. Închisoarea apărea ca un masiv patrulater înconjurat de ziduri străvechi de mănăstire, înalte, sprijinite pe contraforturi puternice.

Bisericuţa era inima de lumină a acestui iad de jale. Ocrotită de hora castanilor seculari, biserica ne-a fost izvor de iluminare şi speranţă. Ea ne-a strâns în jurul ei, cu o îmbrăţişare inefabilă şi plăcută. Nu a fost suflet, oricât de slab,care să nu-şi ia tărie şi lumină din aura de duhovnicie ce o înconjura. Ea însemna pace, dăruire şi iubire, într-un loc unde cinismul, ura şi barbaria îşi făceau din ce în ce mai mult loc.”
–––––
Ana Maria Marin: „Toată lumea era foarte ocupată în dormitor, de la cinci dimineaţa până la stingerea de la zece seara.
Intelectualele învăţau gramatica limbii germane, franceze, engleze, latine, cu profesori competenţi. Nu aveai voie să ai hârtie şi creion. Totuşi, matematica trebuia scrisă: pe paturi se poate scrie cu puţin var şi mai ales se poate şterge. După masă se povesteau romane, unele inventate, altele citite.
În jumătatea de oră cât era foc în sobă se prăjea mămăliga mucegăită, tăiată în felii subţiri. Nu trebuia să fii prins asupra faptului, căci atunci mămăliga era rechiziţionată.

Se croşeta cu mijloace improvizate şi cu material şi mai improvizat. Toată lumea avea ciorapi, adevărate piese de muzeu – asamblaje, parcă aşa li se spune în muzeele de artă modernă. Se făcea croitorie intens, cu bucăţele de sticlă. Părul şi unghiile, pentru cine nu ştia să le roadă, tot cu sticla se tăiau.
Momentul cel mai solemn era rugăciunea de seară, Acatistul sau Paraclisul Maicii Domnului, spus de obicei de şefa de cameră.

Venea noaptea, care nu era a visurilor. Din fiecare saltea, din fiecare gaură ieşeau şoareci, pe care nu-i vedeai. Lumina era prea chioară şi ei prea repezi. Îi simţeai alergând în galop peste tine, iar dimineaţa, dacă adormeai, te puteai trezi cu un şoricel care se încălzea la respiraţia ta, chiar lângă gură. Aveau încredere. Ştiau că nimeni în casa aceasta nu omoară nimic. Şoarecilor li se dădea de mâncare: firmiturile de mămăligă.” Maria Roșca Brahonschi: „Aşteptarea noastră era de ani nenumăraţi şi numai acul ne alina dorul, ne alunga deznădejdea, ne aţâţa imaginaţia şi ne aducea bucuria lucrului terminat. Dacă ajungeai să-l ai şi reuşeai să-l păstrezi, celelalte se rezolvau uşor: o bucată de pânză, de stofă sau de mătase se tăia de undeva şi aţă asortată la culoare se scotea din ţesătura hainelor.
Dacă s-ar putea strânge pentru o expoziţie tot ce s-a cusut în închisoare – lucruri confiscate pe la percheziţii şi unele scoase afară – prin varietatea lor, prin frumuseţea şi numărul masiv ar putea sta cu cinste alături de cele provenite de la cea mai vestită şcoală de broderie românească ce a fost la curtea lui Ştefan Vodă, când în dorul soţilor plecaţi în lupte, domniţele se strângeau şi brodau împreună odoare pentru bisericile pe care domnitorul obişnuia să le ridice după fiecare biruinţă…

Ce nu s-a cusut în închisoare! Semne de carte, coperţi de carte, cărţi, perdele de iconostas, tablouri, icoane, cordeluţe, cordoane, gulere, traiste mari, traiste mici, tăvi, păpuşi, ii. Cu litere de câţiva milimetri Viorica Pârnac a cusut paraclisul Maicii Domnului şi ne-a împărţit la fiecare câte o filă.
Executată de Viorica Pârnac Stănescu, minuscula trăistuţă a fost destinată păstrării cu sfinţenie a anaforei. Având abia câţiva centimetri, ea a fost dăruită unei surori de suferinţă la ziua aniversară. După 1956, când regimul de temniţă s-a înăsprit la maximum, micile semne de prietenie aveau dimensiuni miniaturale, spre a putea fi ascunse de necruţătoarele percheziţii.”

Florin Dobrescu