Mărturia Iulianei Preduț Constantinescu (+1 octombrie 2002), eroina care a născut în închisoare, sprijinitoare a partizanilor anticomuniști

Mărturia Iulianei Preduț Constantinescu (+1 octombrie 2002), eroina care a născut în închisoare, sprijinitoare a partizanilor anticomuniști de pe versantul sudic al Munților Făgăraș.
„Vinovată” că a memorat versuri ale “banditului” Radu Gyr și icoană a mărturisitoarelor pentru dreptul la viață

Iuliana Constantinescu s-a născut la 16 iunie 1929 în satul Poenărei, comuna Corbi, județul Argeș. A fost fiica a doi foști deținuți politic, a preotului martir Ioan Constantinescu (executat în închisoarea Jilava în anul 1959) și a Justinei, sprijinitori importanți ai grupului de rezistență armată anticomunistă de pe versantul sudic al Munților Făgăraș, „Haiducii Muscelului”.

Profesoara de istorie Iuliana Constantinescu a fost condamnată pentru că, așa cum reiese din sentința de condamnare nr. 127 din 12 septembrie 1959, “începând din anul 1954 până în 1957, ea s-a întâlnit în mai multe rînduri cu membrii bandei teroriste (sic!) şi uneori le-a dat şi alimente”. A fost acuzată și pentru că a memorat versurile unui alt “bandit”, Radu Gyr, și le-a transmis mai departe partizanilor anticomuniști care se adăposteau la Râpele cu Brazi, la aproape 100 de metri de casa familiei preotului Constantinescu. Tânăra profesoară învățase poeme din detenție dintr-un caiet pe care tatăl ei îl primise de la învățătorul Gheorghe Popescu. La ieșirea din închisoare, acesta scrisese versurile pe care le învățase de la marii poeți ai detenției, Radu Gyr și Nichifor Crainic. „Cu crucea prin suflet de doruri amare,/ Cu vreri răstignite sub negre prigoane,/ Cu vise ucise de crunta teroare,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” este o strofă a poeziei-manifest a lui Radu Gyr pe care Iuliana Preduț Constantinescu a memorat-o și pe care n-am mai întâlnit-o în nicio altă versiune.

În momentul arestării, Iuliana Preduț Constantinescu era însărcinată în luna a șasea. Avea să nască în închisoarea Văcărești o fetiță, care va purta numele de Libertatea-Justina. Fetița a fost dusă de Securitate la orfelinat, fără înștiințarea părinților. Tatăl ei, Nicolae Preduț, a găsit-o după doi ani de căutări asidue.

Iuliana Preduţ Constantinescu a fost eliberată din închisoarea în anul 1964, odată cu grațierea deținuților politic, după ce a fost întemnițată la Pitești, Văcărești, Jilava, Miercurea Ciuc, Arad, Oradea.

Memoriile sale, “Speranțe încătușate”, au văzut lumina tiparului în anul 1999.

A trecut la Domnul în 1 octombrie 2002.

Mărturia Iulianei Preduţ Constantinescu: Libertatea – un licăr de lumină în beznă
(…) O durere groaznică m-a tăiat peste mijloc; apoi, o foame cum n-am mai încercat niciodată m-a împins parcă orbeşte să mă aplec şi să rup din mămăliga pusă în fecale… Simţeam tot mai mult, tot mai apăsător, că mă lăsau puterile!…

M-am aşezat în urina care plutea pe cimentul WC-ului şi am rupt încă o bucată din celălalt bulz – puşi acolo anume, pentru că, din mămăligă, ieşeau aburi calzi…

Abia, mai târziu, mi-am dat seama că totul fusese premeditat de către torţionari, pentru ca să avortez din această cauză, mai ales că, la Piteşti, un securist în halat alb – probabil, medic – îmi propusese să renunţ la copil, asigurându-mă că nu voi avea dureri la întreruperea sarcinii…
M-au dus, aşadar, în celula 116, unde, timp de o lună, m-am chinuit îngrozitor, într-o singurătate ucigătoare doar cu gândurile mele negre şi cu durerea care aduce în lume o nouă viaţă…

Regimul de detenţie a fost aidoma celui de la Securitate: de la deşteptare până la stingere, eram obligată să stau pe marginea patului…
Uneori, când mai încercam să urc câte un picior în pat, mi se atrăgea atenţia că nu am voie…

M-am resemnat, pierzându-mi orice speranţă în lumina vieţii…
Mă învăluia, parcă, întunericul atât de obsedant al morţii!…

Într-o zi, în jurul prânzului, când zgomotul de pe coridoare şi zornăitul gamelelor îl anunţau astfel, mi s-a întâmplat ceva straniu…

Stăteam pe marginea patului şi aşteptam gamela cu mâncare, din care gustam întotdeauna extrem de puţin, fiindcă era greu de înghiţit ceea ce ne dădeau drept hrană…

Deodată, a apărut o Mână care iradia o imensă linişte sufletească, o pace lăuntrică de nedescris, o stare atât de minunată cum nu mai avusesem până atunci…

Mâna luminoasă m-a îndemnat:

– Scrie!…

I-am răspuns cu voce tare:

– Sfinte Dimitrie sau Sfinte Ştefane, nu am nici cu ce şi nici pe ce să scriu!
Deşi blândă, Vocea avea, totuşi, un ton imperativ… Mâna aceea stranie mi-a întins, deodată, o coală albă şi un creion mic cu tricolorul la un capăt… De câteva zile, nu mai mâncasem absolut nimic!…

Plângeam mereu şi nu-mi puteam deloc imagina că pot fi atât de cruzi şi că nu mă vor duce într-o maternitate, ca să nasc omeneşte…

Vocea mi-a poruncit iarăşi:

– Scrie!…

Şi, deodată, mi s-a părut că, pe acea coală albă, creionul aluneca însemnând versurile atât de triste ale unei poezii cu totul enigmatice:

Ţie, Libertatea!
Ai fost născută-n închisoare
Şi-ntr-o celulă, ai crescut!
Lumina razelor de soare,
printre zăbrele ai văzut!
Cuvinte dragi de mângâiere
eu n-am putut să-ţi glăsuiesc,
fiindcă, acolo-n închisoare,
n-am avut voie să-ţi vorbesc!
Un cânt de leagăn, niciodată,
mămica ta nu ţi-a cântat,
ci, numai lacrimile-amare,
pe trupul tău, ea a vărsat.
Tu creşti, odorule, creşti mare
şi Domnul să te aibă-n pază!
Puterea Lui mângâietoare
să-ţi lumineze ca o rază!…

După o tăcere ce mi s-a părut o veşnicie, Vocea aceea plină de mister mi-a şoptit:

– Ca să nu uiţi cuvintele, cântă-le pe melodia care îţi place cel mai mult !…

Pe atunci, îmi plăcea deosebit de mult romanţa „S-au scuturat toţi trandafirii”…

(Iuliana Preduţ-Constantinescu, Speranţe încătuşate)

Via Florin Palas