Probleme, Macron? Pe când România?

✔️ PROBLEME, MACRON? PE CÂND ROMÂNIA? / Guvernul globalist al lui Macron a picat după ce planul de austeritate al premierului François Bayrou a fost respins de o alianță parlamentară improbabilă, între extrema stângă și extrema dreaptă.

Adunarea Națională a votat moțiunea de cenzură cu 364 de voturi. Opoziția din Franța, semnificativ mai puternică în comparație cu cea din România (chiar dacă implică cele două extreme teoretic incompatibile) a respins planul de austeritate de 44 de miliarde de euro, menit să reducă deficitul bugetar de la 5,8% la 4,6% din PIB. Erau incluse măsuri precum eliminarea a două sărbători legale, creșterea vârstei de pensionare și înghețarea ajutoarelor sociale. ”Francezii au ajuns la capătul răbdării”, a tunat Marine Le Pen, liderul National Rally. În paralel, stânga radicală a denunțat călcarea în picioare a democrației.

Coaliția exotică stânga-dreapta a profitat de lipsa unei majorități parlamentare clare. Alegerile din 2024 au fragmentat Adunarea Națională între New Popular Front (stânga, 193 deputați), Ensemble (centru, partidul lui Macron, 166 deputați) și RN (dreapta, 142 deputați). Protestele ”Bloquons Tout” și grevele sindicale au amplificat haosul, amintind de raidurile ”Vestelor Galbene” din 2018. Liderii Jean-Luc Mélenchon și Marine Le Pen, deși total diferiți din punct de vedere ideologic, au găsit un punct comun: antipatia față de elitele globaliste de la Paris.

Moțiunea de cenzură a fost un act de revoltă populară canalizat prin Parlament – o răscoală instituțională. Federaliștii europeni privesc acum neputincioși cum Franța se scufundă în criză, incapabilă să accepte reformele cerute de Bruxelles.

În România, coaliția puciștilor încă rezistă, grație votului preponderent ”pro-european” de la ultimele alegeri parlamentare. Guvernul Bolojan, susținut de coaliția masivă PSD-PNL-USR-UDMR (311 parlamentari, plus minoritățile), a supraviețuit celor patru moțiuni de cenzură depuse de AUR pe 7 septembrie. S-au strâns doar 108 voturi față de cele 233 necesare.

PSD și PNL, deși teoretic rivale, au redescoperit că guvernarea comună poate fi un business extrem de profitabil: își împart ministerele și se acoperă reciproc în scandaluri. Între timp, opoziția reală rămâne divizată între o ”dreaptă patriotică” fără greutate parlamentară și o ”stângă urbană” (USR) care preferă să critice din interior decât să răstoarne sistemul.

Măsurile de austeritate ale lui Bolojan, care includ majorarea TVA, impozitarea pensiilor și reducerea posturilor bugetare, au stârnit furia sindicatelor din învățământ. Profesorii au boicotat deschiderea anului școlar și au amenințat cu greva generală. Urmează o moțiune simplă de cenzură, depusă la adresa ministrului David și inițiată tot de AUR.

În vreme ce Franța se confruntă cu o criză de legitimitate – un guvern demis de o majoritate anti-sistem, România se confruntă cu o criză de reprezentare. Guvernul Bolojan nu mai reprezintă dorințele cetățenilor. Situația din România are, însă, un aparent avantaj: stabilitatea. Nu avem crize guvernamentale, nu avem premieri care cad o dată la trei luni, nu avem haos constituțional. Dar acest ”avantaj” poate fi o iluzie periculoasă. Stabilitatea fără legitimitate reprezintă o bombă cu ceas.

La noi, coaliția ”pro-europeană” rămâne de nezdruncinat grație majorității parlamentare confortabile. PSD, deși critică măsurile de austeritate din postura stângii neomarxiste, preferă să rămână la guvernare (”Nu fugim de responsabilitate”). Sorin Grindeanu insistă să blocheze concedierile din administrațiile locale, cu propunerea ca reducerea cheltuielilor să se facă ”din pix”. Există în continuare multe guri de hrănit în teritoriu, iar PSD și-a asumat o serie întreagă de obligații.

Spre deosebire de Franța, unde extremele au găsit un teren comun, în România opoziția suveranistă rămâne fragmentată și implicit slabă. Deși din sondaje reiese că cel puțin 40 la sută dintre români se opun așa-ziselor măsuri de austeritate dictate de Bolojan la sugestia Bruxelles-ului, această opoziție semnificativă a populației nu se reflectă și în parlament.

Ambele țări se confruntă cu furia populară față de austeritate, dar răspunsurile politice diferă radical. În Franța, lipsa unei majorități parlamentare a permis extremelor să se unească tactic împotriva lui Bayrou și să amplifice criza. În România, coaliția largă, deși extrem de toxică în ochii simpatizanților AUR-POT-SOS, asigură stabilitatea, chiar dacă nemulțumirile sociale cresc. Globaliștii europeni, care promovează disciplina fiscală și coeziunea în materie de ”război cu Rusia”, par să aibă mai mult succes în România, unde liderii coaliției acceptă reformele dure sub presiunea UE. Spre deosebire de Franța, unde suveraniștii și stânga radicală blochează orice compromis.

Parisul ilustrează ce se întâmplă când extremele profită de un parlament divizat pentru a respinge niște măsuri de austeritate menite să compenseze atitudinea războinică a lui Macron și efectele sinucigașe ale sancțiunilor antirusești. România, cu o coaliție supradimensionată, evită decapitarea guvernului Bolojan, dar cu prețul creșterii nemulțumirii și frustrării populației.

Globaliștii pot încă visa la o Europă unită politic, fiscal și în materie de securitate, însă realitatea din Franța arată că suveraniștii și aliații de conjunctură (extrema stângă) le pot deraia planurile.

România rămâne un elev model al Bruxelles-ului. Furia sindicaliștilor din Educație și a opoziției suveraniste din Parlament se dovedesc a fi pârghii prea slabe prea a deraia locomotiva marionetelor de la Palatul Victoria. Până când protestele din stradă vor găsi un ecou în Parlament, guvernul Bolojan – și oricare altul pe același schelet – va rămâne la butoane peste capul poporului, nu pentru binele lui.

Adrian Onciu