† 28/29 octombrie – 73 de ani de la naşterea în Ceruri a Mucenicului Mircea Vulcănescu. Adevărul despre torturile la care l-au supus bolșevicii în închisoare, gândurile care-l frământau și săvârșirea lui în temnița Aiudului

Mărturii ale Sandrei Vulcănescu, fiica genialului om de stat care a adus României 8 vagoane de aur în timp de război și a asigurat finanțarea Armatei pentru recucerirea Transilvaniei, precum și ale deținuților politic anticomuniști Nicolae Crăcea, Aurel Obreja și Ioan Halmaghi

„Dragă Işta (Ştefan Fay. – n.n.),

În anul 1952, Tata a fost transferat de la închisoarea din Aiud la cea din Jilava, pentru o anchetă (care, de fapt, îl privea pe un alt Vulcănescu, numit Ion).

În acea vreme regimul deţinuţilor de la Jilava devenise un coşmar neîntrerupt, vădind limpede intenţia de exterminare a cât mai multora dintre ei: bătăi crunte zilnic, înfometare, înghesuirea cât mai mare a deţinuţilor în celule mici, lipsite de aer, sau totala lor izolare în frig, în întuneric şi în umezeală pe durate lungi, tortura cu sau fără anchete şi îngrijire medicală inexistentă.

Într-una din zile Tata a fost scos din celulă cu alţi 6 deţinuţi. Au fost duşi în curte unde, punându-li-se nişte pături în cap, au fost puşi să alerge în cerc, în timp ce 4 torţionari îi băteau sălbatic cu ciomege şi bastoane de cauciuc.

Tatii i-au rupt o coastă care i-a perforat pleura. Apoi au fost dezbrăcaţi la piele şi aruncaţi de-a valma în celula nr. 16 zisă „Neagra”, o încăpere din beci, cumplit de rece şi cu duşumeaua udă. Au fost ţinuţi acolo timp de 26 de ore, nemâncaţi şi neputându-se sprijini decât de pereţii uzi.

Mai întâi au încercat să se încălzească alergând prin murdărie dintr-un colţ într-altul şi frecţionându-şi spinările unul altuia până ce, răpuşi de oboseală au fost nevoiţi să se întindă pe jos.

Atunci Tata le-a spus:

„Dacă tot trebuie să murim aici, să-l salvăm barem pe cel mai tânăr. Să-l culcăm pe trupurile noastre”.

Aşa au făcut. Dar Tata, care avea coasta ruptă şi pleura străpunsă, lipit cum era de cimentul ud, s-a îmbolnăvit de pneumonie. Ceilalţi, prin minune, au scăpat cu viaţa din acea groaznică încercare.

Fiind readus la Aiud unde, în continuare, nu i s-a dat nicio îngrijire, pe fondul de pneumonie, Tata s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi s-a stins în chinuri, la 28 octombrie al aceluiaşi an.

Această relatare o consider cea adevărată, întrucât mi-a fost povestită mie de Ionel Mociorniţă, şi este aidoma cu ceea ce i-a povestit Mamei, Puiu Teodorescu, amândoi făcând parte dintre cei 7 deţinuţi torturaţi, printre care fusese şi Tata.

Camiluş Demetrescu mi-a povestit că a întâlnit, cu mulţi ani mai târziu, la Spitalul Brâncovenesc pe un laborant tuberculos ce se numea Lăzărescu. Acesta i-a spus (în mare taină) că era Tânărul pe care Tata, împreună cu ceilalţi cinci deţinuţi, îl luaseră în braţe spre a-l salva de la moarte.

Cu aceste rânduri triste, te sărut cu drag,
Sandra” (Sursa: Cuvântul ortodox)

Mărturia lui Nicolae Crăcea: Ultima tortură pentru Mircea Vulcănescu

S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu.

Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.

Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia.

Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul.

Constat că oculta comunistă a lansat o versiune (mincinoasă, dar verosimilă) că Mircea Vulcănescu ar fi murit în alte circumstanţe şi n-a fost asasinat de administraţia închisorii după cum am mărturisit eu.

Mărturia lui Aurel Obreja

La sfârşitul anului 1950, în închisoarea Jilava a fost adus un grup de intelectuali, printre care şi Mircea Vulcănescu, precum şi un elev de la o şcoală agricolă pe nume Edi Tomescu.

Mircea Vulcănescu era extrem de slăbit. Pentru el nu mai conta propria viaţă, ci căuta să-şi fructifice chiar şi moartea, făcând binele creştin.

Înainte de a ajunge în cameră cu mine, acest grup a fost trecut printr-o procedură de bătaie sistematică şi apoi introdus în celula neagră, în pielea goală. Celula era o adevărată gheţărie plină de fecale şi alte mizerii. Acolo, Mircea Vulcănescu a vrut să-şi sacrifice viaţa, stând întins pe ciment, iar peste el să stea elevul Edi Tomescu (care era puţin bolnav). La insistenţele lui Mircea Vulcănescu, tânărul s-a prefăcut că stă întins pe el (pe Mircea Vulcănescu), în realitate greutatea corpului şi-o sprijinea pe mâini. Această situaţie a durat un minut sau două, după care tânărul s-a ridicat, declarându-se „vindecat”.

Trebuie ştiut că deţinuţii aveau un adevărat cult pentru Mircea Vulcănescu, respectându-l în mod deosebit. La ora aceea, în închisori nu existau tineri atât de inconştienţi, încât să-şi permită a sacrifica viaţa unui om de talia lui Mircea Vulcănescu, pentru a se salva pe sine.

Moartea lui Mircea Vulcănescu a avut loc mult mai târziu, la închisoarea Aiud, în împrejurările descrise de martorul Nicolae Crăcea. (conform Mărturii… Mărturii… din iadul temniţelor comuniste, lucrare alcătuită de fostul deţinut politic Gheorghe Andreica)

Mărturia lui Ioan Halmaghi

Celula in care mă găseam, la vremea aceea, avea contact direct, prin coridorul dintre uşi, cu alte trei celule, aşa că sursele de informație deveneau mărite în numărul de posibilităţi. Aşa se face că în secţia noastră sunt aduse foarte multe personalități politce, spirituale şi militare, cu care altădată neamul românesc se mândrea. Alexandru Constant venea şi el dintr’o celulă de refacere, după ce a stat o vreme împreună cu Mircea Vulcănescu, cu care a cunoscut calvarul şi amărăciunea unor bătăi sălbatice, şi izolarea de trei zile şi trei nopți în celula 16, numită Celula Neagră. În timpul în care au locuit împreună, într’o altă aripă a Jilavei, Vulcănescu şi alții, obişnuiau să ţină conferințe despre diferite subiecte, spre a se întări şi instrui pe ei şi pe cei ce-i ascultau. După una din conferintele ţinute de M. Vulcănescu, a apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuți cu ciomege şi bastoane de cauciuc, până la leşin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitați, acolo au stat, între urină şi fecale, trei zile şi trei nopți. O veşnicie de tenebre! Nemâncați, în frig, în umezeală. N’aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toți prin murdărie, de la un colț la altul, spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşeaşcă. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult, şi le-a întreținut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situației în care se găseau.

– În condițiile acestea, spune Vulcănescu în forma cea mai simplă şi cea mai prietenească, rugându-i să accepte propunerea lui, nu exista nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forțeze administrația la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există. Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi aşeza jos, pe pântece, în ultimele clipe ale vieții mele, şi, în felul acesta, voi veți avea un loc să vă odihniți, pe trupul meu. Rog, pe Dumnezeu, să primească sufletul meu şi să vă ajute pe voi să supraviețuiți…

Era, acolo, o atmosferă mioritică, de seninătate si împăcare cu moartea, şi de acceptare a unui destin creștinesc. Partenerii lui Vulcănescu au fost cutremurati de această propunere şi de slăbirea rezistenții sale. Au refuzat categoric şi au trecut la acțiune, la înviorarea lui şi la angajarea lui din nou în cursa de alergătură, pentru a-i reveni tăria fizică. I-au reamintit de virtutea speranţei. Această ocazie i-a oferit lui M. Vulcănescu prilejul de a desfăşura câteva gânduri în legătură cu viața şi moartea şi destinul omului, ceea ce l-a făcut să se sustragă de la preocupările cărora li se lăsase pentru o clipă pradă. Vulcănescu a socotit această floare rară a prieteniei ca cea mai minunată podoabă a vieții creştine.

Vremea a trecut, penibilă, şi când izolarea lor a luat sfârşit, până şi gardienii s’au uimit de minunea întâmplată, găsindu-i încă vii la deschiderea celulei morții. Epuizați, el și prietenii lui, au fost duşi şi zvârliti într’o nouă celulă, tixită cu ce mai rămăsese din generaţia jertfelor, cu tineri frământați şi rezistenți la procesul de reeducare comunistă. Trăiau toți într’o atmosferă prezentă, de îngrijorări şi teamă. Totuşi, în fata spectacolului apocaliptic pe care l-au văzut, cu ființele desfigurate de suferințe, frig, foame şi murdărie, au avut curajul de totdeauna, aceşti tineri, şi numai ei au înfruntat pe educatorul lor sărind în sprijinul oropsiţilor, acceptând toate riscurile.

De la Jilava, Vulcănescu a fost transportat la Aiud, unde am ajuns şi eu, prin vara lui 1951.

Sunt în măsură să dau, acum şi aici, unele dintre cele mai semnificative puncte de vedere care-l frământau în vremea aceea pe Vulcănescu. L-am întrebat deci, care i se părea să fie cel mai caracteristic aspect al vieţii din închisorile de atunci. Prietenul nostru comun îmi comunica constant şi fidel răspunsurile sale. Am reținut aproape tot ce era esențial, pentru că veneau dela Mircea Vulcănescu, şi adâncimea vederilor lui îmi ajutau să limpezesc apele propriului meu suflet.

Trei erau, după M. Vulcănescu, aspectele cele mai caracteristice ale vietii din închisorile comuniste:

I. Starea de suferinţă natională. Nu numai deţinutii politici trăiesc in mizerie şi dramă, ci şi toate familiile lor, toate partidele politice care n’au înţeles sau care au înţeles prea târziu generația supremelor sacrificii, toate clasele sociale, toți prietenii şi… toţi adversarii acestora. Țara întreagă este copleşită de suferinţă. Acesta este conceptul care cuprinde şi caracterizează momentul prăbuşirilor istorice continuate in 1951-1952, dela instaurarea ilegitimă a regimului sovieto-marxist. Prin această suferinţă colectivă, națională, el vedea un puternic reviriment al regăsirii religioase creştine, o reîntoarcere la formele autentice ale credintei în Dumnezeu şi la rugăciunile fierbinti ale mântuirii. Nu vedea alt mod de salvare. Comunismul, nici in formă, nici in fond, nu poate oferi o salvare a omului şi a fiinţei naționale. Aplicarea lui la realitățile româneşti va duce sigur la o reacțiune firească şi caracteristică fondului românesc: reacțiunea creştină.

II. Prezența impresionantă, numerică, pretutindeni, a generației care a fondat şcoala naționalismului modern românesc propriu, unic, şi independent, încărcat cu sănătatea morală a unei atitudini de încredere şi optimism.

Dar M. Vulcănescu mai spunea că niciodată nu a înţeles îndeajuns fenomenul acestei generaţii ca parte a unei ordini spirituale româneşti. El socotea acest fenomen ca o recrudescență a unor forțe negative care tind să destrame ordinea specificului românesc şi chiar să strice armoniile mioritice ale viziunii româneşti despre lume. Această ideologie, care i se parea că se îndepărtează de realitățile naționale, care bulversa însăşi fundamentele şi structurile naționale, Vulcănescu căuta să o înţeleagă, s’o analizeze şi s’o înteleagă. Ce este, în fond, această generație de «sinucigaşi», de benevoli ai morții, de prevestitori, ce este această generație marcată de personalități gigantice care s’a vrut stinsă şi acoperită cu beton, ce semnificație are pentru neamul românesc, şi în lume, sacrificiul creştin al celor căzuți în Spania? Întrebându-se cu nelinişte, mereu, aşa a ajuns Vulcănescu să înțeleagă şi să creadă în puterea creatoare a elitelor în toate domeniile de manifestare omenească.

Înainte de a fi închis la Jilava, nu citise el un Jurnal din închisoarea Jilava? Şi nu i-a oferit lui, lui Vulcănescu, o nouă înțelegere a OMULUI mit, din fruntea generației de tineri deveniți icoana României? Elitele, în strânsa lor legătură cu țărănimea şi muncitorimea română, au fost factori pe care, zicea M. Vulcănescu, este greu până să le găseşti o explicare logică, obişnuită.

Orice jertfă pentru Hristos este o valoare spirituală reală, bogată, cu consecințe incalculabile pentru viitor. În închisoare, Vulcănescu s’a întâlnit şi a trăit cu această lume românească, în carne şi oase. Între zidurile celulelor a văzut copii care se uniseră cu crucea. În ei vedea, el, rezervorul rezistenții româneşti, tăria concepţiilor care fructifica în condițiile cele mai dificile. Unitatea lor, curajul, sacrificiul şi ajutorarea celor neputincioşi, i s’a părut lui Vulcănescu un nesecat izvor de miracole. În celulă cu un condamnat la moarte, Vulcănescu a văzut întruchiparea baladică, senină, liniştită, aşteptând cu împăcare execuȚia. El spera ca, din încleştarea şi suferințele închisorilor, cei ce vor ieşi în libertate vor fi purtători ai unui adevărat tezaur spiritual pentru tipul de om forjat în cuptoarele chinurilor. De vor pieri cu toții, în închisori, legenda lor va avea tăria veacurilor…

III. Procesul de fermentație al unei noi lumi româneşti era socotit de Vulcănescu ca al treilea aspect caracteristic al închisorilor politice. Întreaga colectivitate a deținuților politici a trecut prin ciurul experiențelor, prin probele cele mai aspre, prin confruntarea propriilor lor idealuri, atitudini, înțelegeri şi metode politice de lucru. În focul acestor probe, fiecare și-a revizuit pozițiile şi temeiurile de acțiune politică pentru viitor. Nu odată România a trecut prin perioade de invazii şi distrugeri, dar neamul românesc și-a găsit prin el şi prin suferințele lui, noi căi de ieşiri din impas. Dumnezeu apără istoria neamurilor care sunt cu El. Detinuții politici din România, şi cu ei ţara – o imensă închisoare – şi-au ascuns în Dumnezeu conştiința misiunii lor.

Comunicările noastre au fost apoi întrerupte. Prietenul nostru fusese mutat in altă celulă. Dar, l-am întâlnit pe Mircea Vulcănescu, nu mult după aceea, în spitalul din închisoarea Aiud. Eu, pentru o operatie de apendicită acută, el cu o pneumonie; era în pragul mortii. Nu stam împreună, însă, îl vedeam oridecâteori ieşeam pe coridor. Ne făceam semne cu mâna, fără să ne schimbăm vreun cuvânt. Starea lui era sfâşietoare. Din omul bine construit, acum era o epavă, cu ochii adânciti în orbite, dar nestinşi, de parcă ardeau în ei misterele lumii şi vieţii, pe care o viață întreagă încercase să le înțeleagă chipul şi noima. Numai odată am reuşit să-i strâng mâna. M’a privit tăcut, învăluindu-mă, cu privirile lui pătrunzătoare, apoi mâinile lui amândouă au cuprins mâinile mele, ca un ultim salut. Mă cutremurau magneții nevăzuti cu care îmi transmitea mesajul ultim de prietenie. Curând, la câteva zile, aflu că Mircea Vulcănescu, marele gânditor, marele om, marele oracol, a plecat în lumea cealaltă. Mircea Vulcănescu, un geniu, semnificațiile suferinței în filozofia românească. Încă văd şi încă plâng… (MOARTEA la AIUD a „deţinutului K 9320, Vulcănescu Mircea”…, Pittsburgh, 1977)

Sursa: Florin Palas