Vasile Militaru în romanul lui Al. Florin Țene

Scriitorul Al. Florin Țene, în romanul „În poeziile mele nu va rima poporul cu tractorul – Viața poetului VASILE MILITARU, între realitate și poveste” , încearcă să reconstituie viața poetului Vasile Militaru, de la naștere până la moarte, sub forma unei povestiri, încercând să transpună în realitate, prin narațiune și dialoguri, drama acestui poet, într-o lectură captivantă.

 Lucrarea nu este un documentar, deoarece nimeni nu cunoaște  dialogurile purtate atunci de poet, părinți, prieteni și cunoștințe, și printr-o improvizație artistică, autorul, după studiul numeroaselor documente și bibliografia poetului, încearcă să creeze o imagine cât mai apropiată de desfășurarea evenimentelor, încât cititorul să se lase atras de lectură și interesat de destinul acestui poet, martir i-aș zice eu.

În paralel, scriitorul Al. Florin Țene scoate în evidență, cu măiestrie, viața și sărăcia țăranului român al acelor vremuri de la finalul secolului XVIII. Dar acesta, obișnuit cu acest trai, nu cedează, luptă în continuare pentru existența familiei sale, fiind conștient că acesta-i este destinul.

 Familia Tina și Ghiță Militaru dă naștere la șase copii: Marița, Codrin, Vasile, Elena, Alexandrina și Năstase.

 Era o familie numeroasă și amărâtă din Dobreni, Ilfov, care muncea din greu pentru existență.

În tablouri descriptive emoționante, domnul Țene scoate în evidență aspectul esențial al vieții țăranului român, rolul său în societate, fiindcă fără el boierul n-ar mai fi boier, n-ar mai fi stăpân.

Suferința, devenită obișnuită în rândul românului de rând, cu necazurile predominante în comparație cu micile plăceri și bucurii, este adesea punctată prin prezentarea copilăriei la țară. Majoritatea copiilor mergeau la școală desculți până în luna noiembrie când frigul punea stăpânire peste sat, apoi încălțați în opinci. Familiile mai sărace, cu mulți copii, nu-și permiteau să-i încalțe pe toți și-i trimiteau, pe rând, la școală  – o zi unul, cealaltă altul – cu aceleași opinci.

 În vacanță, vara, copii erau scoși la munca câmpului.

Învățătorii satului erau preotul și preoteasa.

 Autorul menționează și câteva din obiceiurile populare în încercarea de a aduce ploaia, în perioadele secetoase, prin „paparuda”!

Încă de mic, Vasile Militaru avea o vocație, aceea de a vorbi în  versuri și chiar cânta adesea, melodii din versurile improvizate de el, instantaneu.

Scriitorul Al. Florin Țene creează de multe ori adevărate tablouri „picturale” învăluite de „muzica” naturii, ca o simfonie a satului românesc:

De fiecare dată când mergeau la prășit de dimineață pe răcoare, lui Vasile îi plăcea să privească câmpul din care ieșea, parcă, o ceață, alburie ca laptele, iar dinspre sat se auzea, în surdină, o melodie a trezirii „Parcă ar fi o simfonie a dimineții, cum ne-a explicat învățătorul la lecțiile despre cântec.” Și-a zis Vasile în gând, privind satul ce se vedea ca o legătură de mărgele înșirate de-a lungul uliței.

Frazele decurg cursiv, ușurând lectura cititorului, dialogurile sunt firești și se succed  în limbajul popular al acelei perioade de timp și specific acelei zone.

Pe vremuri copiii erau puși la muncă, maturizându-se astfel mai devreme și devenind conștienți de rolul lor în gospodăria familiei, se „căleau” pentru că atunci când vor ajunge mari să știe să ia decizii, să-și asume responsabilitatea alcătuirii unei familii, să fie conștienți că viața lor de țărani nu va fi ușoară. Mulți dintre ei aspirau să poată învăța și să ajungă la oraș, dar sărăcia nu le permitea să studieze mai departe. În general școala lor se oprea la patru clase, după care prestau diferite munci la boier.

Cu toate greutățile vieții de la țară, zburdălnicia și năzdrăvăniile copilăriei nu lipseau, dar în același timp se integrau în lupta pentru existență alături de familia lor. Din păcate în ziua de azi, de când au apărut internetul și  telefoanele mobile, nu mai există copilărie…

 Lui Vasile Militaru îi plăcea să citească mult, mai ales din Biblie, și astfel când era în clasa a III-a știa multe versete și începuse să scrie „catrene” cu tentă religioasă.

Părinții lui Vasile nu aveau bani să-l trimită mai departe la școală, ceea ce l-a îngrijorat foarte mult pe viitorul poet. A continuat să citească Biblia și a împrumutat cărți de la un student Brătianu, dar ziua lucra la boier de unde mai câștiga câte un ban.

Citea și continua să scrie. Astfel, printr-o conjunctură, la vârsta de 15 ani, Vasile Militaru trimite o scrisoare, însoțită de trei poezii „De prin vârf de fag”, „M-a prins dorul” și „Învață- mă, o Doamne…” la redacția revistei „Literatură și artă română”. Primele două poezii i-au fost publicate, spre bucuria  sa care i-a dat un imbold și mai mare și încredere să compună poezii.

A continuat să publice și poeziile sale să fie cunoscute și de scriitorii valoroși din acea perioadă..

 Dar timpul se scurgea și Vasile nu mai era tânărul care să stea în sat slugă la boier. Așa că a plecat la București unde îi cunoaște pe Barbu Ștefănescu  Delavrancea, Alexandru Vlahuță, Duiliu Zamfirescu și mulți alții. Muncea și continua să scrie, adaptându-se vieții citadine.

            Trăit-am veacuri de robie;

            Strămoșii ne-au fost trași pe roți,

            Dar am păstrat a noastră glie

            Și vom păstra-o-n viață toți

            din „Imnul neamurilor” de Vasile Militaru.

Pentru a câștiga mai mulți bani pleacă la Brăila să vândă fructe și legume, dar după o perioadă este chemat la București să lucreze la revista „Literatură și Artă Română”.

Urmează stagiul militar, iar seara mergea la redacție și continua să lucreze.

Poemele sale și fabulele le publică în mai multe reviste, iar în 1922 devine membru al Societății Scriitorilor Români. Este apreciat și promovat de oamenii de cultură. Rămâne un om onest și muncitor. Își cunoaște locul în societate și urcă treaptă cu treaptă spre afirmare.

Unul din poemele sale „Doina”, este foarte apreciat și este propus să fie recitat, la un festival, la Teatrul Național din București de către actrița Telly Barbu (numele de scenă)  Astfel s-a îndrăgostit de ea și s-a căsătorit cu ea, Ecaterina Bărbulescu numele real.

L-a întâlnit și pe poetul Radu Gyr (Demetrescu) care i-a cerut să scrie o poezie patriotică pentru revista „Porunca vremii”, cu pseudonimul Radu Bardă, cum va publica multă vreme.

Astfel a scris poemul „Gânduri într-o zi festivă”, din care redau primele două strofe:

            Bucură-te, Țară scumpă, îmbrăcată de paradă,

            Că din alte țări străine, vin prieteni să te vadă!

            Șterge-ți lacrima din gene!… Ce oftezi într’una frântă,

            Când atâtea muzici cântă?…

*

            Cânți muzici, cât mai tare, toate câte sunteți voi

            Ca să nu se-audă plânsul văduvelor de război

            La răspântiile toate, muzici, azi cântați, cântați

            Că prea gem, sleiți de foame, marii noștri „mutilați?”

Treptat-treptat, pentru poemele patriotice și fabulele sale, începe să fie acuzat că  aduce critici la adresa regelui. Cu timpul va fi atenționat că scrierile sale au tendințe naționaliste și chiar legionare.

Dar orașele încep să fie cuprinse de criză și mama sa vine la București să-i aducă hrană de la țară, deși el cu soția și soacra n-o duceau rău. Atunci, emoționat de mama sa care era bătrână, scrie poezia „Mama”, cunoscută și sub numele „A venit aseară mama”, pe care a trimis-o lui George Enescu s-o pună pe note și astfel a ieșit o duioasă și emoționantă romanță dedicată mamei, din care redau două strofe:

            A venit aseară mama, din sătucu-i de departe,

            Să mai vadă pe fecioru-i, astăzi „domn cu multă carte”!

            A bătut sfios la ușă, grabnic i-am ieșit în prag;

            Ni s-a umezit privirea de iubire și de drag

*

            Sărutându-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept, duioasă,

            Și-ntrebând-o câte toate, am intrat apoi în casă.     

            Înăuntrul casei mele, cătă brumă-am adunat,

            Dă prilej bietei bătrâne să se creadă-ntr-un palat

Ofițerii Siguranței Statului continuau să-l urmărească și întocmeau rapoarte peste rapoarte despre fabulele și poeziile, cu aluzie la Casa Regală, pe care le publica, dar și despre relațiile pe care le avea cu oamenii de presă.

 Dar pentru bani mai publica și în ziarele legionare, fiindcă era plătit bine, chiar dacă nu împărtășea doctrina legionară. Pentru că era un bun patriot, cu tentă naționalistă, nu cred că poate fi numit legionar.

Autorul romanului prezintă, în cronologia desfășurării acțiunii, și episodul celui De-al Doilea Război Mondial, dar și încheierea acestuia și pătrunderea bolșevismului în România.

Odată cu venirea comuniștilor la putere a început calvarul poetului Vasile Militaru. Pentru că era un poet de valoare, comuniștii au vrut să-l acapareze și i-au cerut, după modelul scriitorului Mihail Sadoveanu care s-a dat de partea lor, să publice poeme în care să evoce noul regim instalat la putere. Refuzul acestuia de a colabora cu comuniștii l-a costat libertatea. Sub acuzațiile de bandit și legionar a fost arestat. A murit în detenție la salina din Ocnele Mari.

Romanul „În poeziile mele nu va rima poporul cu tractorul – Viața poetului VASILE MILITARU, între realitate și poveste” al scriitorului Al. Florin Țene are o mare valoare, reușind să ofere cititorului aspecte din drama scriitorilor români, iubitori ai valorilor naționale.

Scriitorul Al. Florin Țene, Președintele Ligii Scriitorilor Români și cetățean de onoare al orașului Drăgășani, a scris despre viața scriitorilor care au căzut pradă ororilor din închisorile comuniste, cum ar fi Vasile Militaru, Radu Gyr, Traian Dorz, Petre Țuțea și despre Vasile Gafencu (Nu plângeți că mă duc de lângă voi), toți aceștia fac parte din grupul „Sfinții închisorilor”.

 

Ion NĂLBITORU