Alex. Ștefănescu (1947–2024) Este, fără exagerare, ultimul mare „istoric al literaturii române” în sensul monumentalității panoramice

Critic literar de primă magnitudine și istoric lucid al literaturii române postbelice, Alex. Ștefănescu reprezintă una dintre cele mai articulate și recognoscibile voci critice ale epocii post-1970. De la debutul editorial cu volumul Preludiu (1977) până la monumentala Istorie a literaturii române contemporane (1941–2000) (2005), premiată de Uniunea Scriitorilor și de Academia Română, traseul său critic este unul de vocație „integrativă”: el încorporează, cu o artă a portretului critic rar întâlnită, nu doar evaluări axiologice, ci și psihologia scriitorului, stilul personal, contextul ideologic și climatul epocii.

Format în climatul „școlii” post-călinesciene (elev al canonului inaugurator G. Călinescu → E. Lovinescu → E. Simion → N. Manolescu), Ștefănescu practică o critică simultan profesională și accesibilă, cu o retorică a simplității – dar nu simplificatoare – care i-a adus și o largă audiență mediatică. Istoria literaturii este, în fond, o operă narativ-critică: o panoramă în care „criticul este și un romancier al lumii literare” – observație fundamentală făcută de Ion Simuț¹.

În paralel cu excelența editorială (România literară, Tomis etc.), Ștefănescu a creat o „formă de popularizare academică” a literaturii – seriile de emisiuni Un metru cub de cultură, Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu, Tichia de mărgăritar, Pagini despre satul românesc sunt tot atâtea momente în care critica literară își asumă rolul de pedagogie publică.

Ultima perioadă a creației sale a însemnat aprofundarea hermeneuticii eminesciene – ciclurile Eminescu, poem cu poem (2017–2019) – unde Ștefănescu practică un tip de close reading empatic, „democratizator”, păstrând însă exigența profesională.

Prin dimensiunea panoramică, prin acribie bibliografică și prin stilul inconfundabil (voluntar „colocvial”, cu inserții ironice), Alex. Ștefănescu se impune în canonul critic românesc alături de G. Călinescu, E. Lovinescu, E. Simion și N. Manolescu. Este, fără exagerare, ultimul mare „istoric al literaturii române” în sensul monumentalității panoramice.

Al. Florin Țene

Note critice

Ion Simuț, despre Istorie: „o carte-spectacol […], dovedind înzestrare de prozator, capabil să-și susțină personajele”¹

Nicolae Manolescu: S-a făcut remarcat ca harnic și omniprezent publicist²

Seria Eminescu, poem cu poem este cea mai amplă rescriere critică a operei poetului după studiile Zoei Dumitrescu-Bușulenga.

Istoria literaturii contemporane rămâne primul volum care „cartografiază” postcomunismul ca fenomen literar, nu doar politic.

Nu este un teoretician sistematic (ca Lovinescu / Simion), ci un hermeneut portretist – excelând în eseu, profil și confesiune.

Bibliografie (selectivă)

Volume de Alex. Ștefănescu
– Preludiu, Cartea Românească, 1977
– Jurnal de critic, Cartea Românească, 1980
– Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Minerva, 1986
– Gheața din calorifere și gheața din whisky, Institutul European, 1996
– Ceva care seamănă cu literatura, Ed. Știința, 2003
– Istoria literaturii române contemporane (1941–2000), Mașina de scris, 2005
– Cum te poți rata ca scriitor, Humanitas, 2009
– Eminescu, poem cu poem. Antumele, All, 2017
– Eminescu, poem cu poem. Postumele, All, 2019
– Eu și comunismul, Curtea Veche, 2020

Studii despre Alex. Ștefănescu
– Ion Simuț, „O carte-spectacol”, în România literară, 2005
– Nicolae Manolescu, „Criticul harnic”, în România literară, 2005
– Iulian Boldea, Critica românească postbelică, Târgu-Mureș, 2012 (capitol dedicat)

Concluzie

Alex. Ștefănescu este ultimul mare istoric narativ al literaturii române: un „romancier al valorilor literare” care a reușit sinteza rară dintre rigoare, popularitate și vocație de pedagog cultural.

Note de subsol

¹ Ion Simuț, „Istoria lui Alex. Ștefănescu…”, România literară, nr. 10/2005.
² Nicolae Manolescu, „Criticul harnic și omniprezent”, România literară, nr. 12/2005.