Ion Vlasiu este unul dintre ultimii monștri sacri ai „integralului” românesc

Născut la 6 mai 1908 în Lechința (Mureș), Ion Vlasiu aparține celor câteva figuri plurivalente ale secolului XX românesc – spirit plastic, poet, prozator, diarist și, în egală măsură, autor de reflecție morală. Parcursul său este unul exemplar pentru destinul creatorului ardelean format în perioada interbelică, într-o epocă în care transilvănenii dăruiți aptitudinilor artistice intrau cu mare dificultate în circuitul centrelor majore de legitimare culturală. Studiile sale la Academia de Arte Frumoase din Cluj (1928–1930), în clasa lui Romulus Ladea, nu sunt duse la capăt din cauza lipsei de resurse materiale – un fapt care, paradoxal, a contribuit la consolidarea unei imaginar plastic marcat de autonomie temperamentală și de „neșcolaritate” benefică.

La 24 de ani are deja prima expoziție personală – simptom al unui talent precoce și al unei vizibilități care, încă dinainte de război, i-a garantat o recepție critică pozitivă. Este profesor la Academia de Arte Frumoase din Timișoara (1938), apoi – după război – un nume central al lumii plastice românești, implicat și instituțional: redactor-șef al revistei Arta între 1966-1969.

Casa memorială din Bistra Mureșului fixează geografia originii sale; premiile (Premiul Academiei Române, Premiul „Anastase Simu”), titlul de „Artist Emerit”, apoi Doctor Honoris Causa (Babeș-Bolyai, 1993) confirmă consacrarea oficială.

Sculptor monumental prin vocație, Ion Vlasiu este autorul unor opere emblematice ale iconografiei civice postbelice: Maternitate (București, 1958), Horia, Cloșca și Crișan (Cluj, 1974), Monumentul Unirii (Blaj, 1975), Aurel Vlaicu (Târgu-Mureș, 1976), Ion Creangă (Piatra Neamț, 1983), respectiv monumentul Constantin Romanu-Vivu (Sângeorgiu de Mureș, 1989). În toate, materia pare supusă unei „moralități geometrizate”: volumul nu este spectacol, ci valoare.

Cazul său este rar: în paralel cu sculptura – scriitor de roman, jurnal, autoficțiune morală, memorialist. Am plecat din sat (1938), Poveste cu năluci (1941), Drum spre oameni (1962), O singură iubire (1965) și, mai ales, monumentala serie diaristică În spațiu și timp (vol. I-IV, 1970-1987) configurează un corpus literar solid, respectat de critică.

Note critice

Opera sculpturală a lui Vlasiu se caracterizează printr-o forță de sinteză constructivă – forma este grea, densă, arhetipală; fiziognomiile sunt concentrate, reductive, ca și cum ar „extrage” omul din haosul masei.

Prozatorul Vlasiu – mai ales diaristul – este un moralist care nu moralizează: scrisul său naște o „etică a privirii”.

Prin combinarea monumentalului plastic cu notația intimistă a jurnalului, Vlasiu este un caz foarte apropiat (în alt registru stilistic) de Ion Irimescu și Ovidiu Maitec: sculptori cu „interioritate literară”.

Critica a observat la Vlasiu (încă din anii ’60) continuitatea organică între forma sculptată și fraza literară – ambele sunt „caroiaj expresiv”.

Ion Vlasiu este unul dintre ultimii monștri sacri ai „integralului” românesc: un artist complet, pentru care sculptura, pictura și literatura au fost câmpuri convergente ale unei unice etici a formei și ale unei conștiințe istorice în același timp lucide și „comunice” cu realitatea.Cărțile dânsului mi-au încântat tinerețea.

                                                                  Al.Florin Țene

Bibliografie selectivă

Operă literară
Am plecat din sat, roman, 1938
Poveste cu năluci, 1941
Drum spre oameni, 1962
O singură iubire, 1965
Puiul de veveriță, 1967
În spațiu și timp, jurnal, vol. I (1970), vol. II (1971), vol. III (1973), vol. IV (1987)
Ghicitori pentru copii, 1971
Lumea poveștilor, 1972
Cartea de toate zilele, 1984
Succes moral, 1985
Monolog asimetric, 1988
Obraze și măști, 1995
–Vlăsiile și alte poeme, 2004

Repere sculpturale
Maternitate (București, 1958)
Horia, Cloșca și Crișan (Cluj, 1974)
Monumentul Unirii (Blaj, 1975)
Aurel Vlaicu (Târgu-Mureș, 1976)
Ion Creangă (Piatra Neamț, 1983)
–Constantin Romanu-Vivu (Sângeorgiu de Mureș, 1989)

Concluzie

Ion Vlasiu este unul dintre ultimii monștri sacri ai „integralului” românesc: un artist complet, pentru care sculptura, pictura și literatura au fost câmpuri convergente ale unei unice etici a formei și ale unei conștiințe istorice în același timp lucide și „comunice” cu realitatea.