Zaharia Stancu (1902–1974)- lirismul stancian este elegiac, melancolic, romanesc, de o seninătate crepusculară

Figura lui Zaharia Stancu, pe care l-am cunoscut în anul 1960 împreună cu tata cu care scriitorul a fost coleg de școală primară, ocupă un loc dificil în istoria literaturii române: este, simultan, unul dintre cei mai populari prozatori ai perioadei post-belice și unul dintre cei mai controversați scriitori din punctul de vedere al implicării politice și al biografiei publice.

Originea sa sud-dunăreană – Dilî-orman / Deliorman – termen turcesc care a generat toponimul Teleorman – este ea însăși expresivă pentru imaginarul romanesc rural din romanele sale, un imaginar al sărăciei, al instinctelor primare, al erotismului teluric și al violenței elementare a vieții în „câmpia fără sfârșit”¹.

Născut în 1902 la Salcia, Teleorman, Stancu abandonează școala la 13 ani, lucrează în meserii dintre cele mai diverse, iar în 1919 revine la un traseu educațional, studiind la Universitatea din București, unde obține licența în filosofie și litere (1933). În interbelic, devine prezent în presa culturală și asumă o poziție militantă de stânga.

După 1945 – și mai ales după 1948 – Stancu se transformă în exponentul instituțional al literaturii comuniste: director al Teatrului Național, președinte al Uniunii Scriitorilor, promotor al „liniei” realismului socialist. „Desculț” (1948) este romanul său canonic, impus în manuale școlare peste decenii.

În membralitatea sa politică, Stancu prezintă o biografie sinuoasă: internat la Târgu-Jiu pentru antifascism, apoi exclus din PMR, reprimit, apoi din nou susținut – dosarul său politic l-a urmărit obsesiv, iar în stenogramele Biroului Politic figura sa apare ca exemplu al „scriitorului oportunist”².

Cel mai mare merit literar rămâne capacitatea epică de a construi universuri rurale de intensitate mitologică. Critica de după 1989 remarcă faptul că „valorile reale” ale lui Stancu au fost ocultate de lectura ideologică care i-a confiscat opera și a redus-o la utilitatea ei propagandistică³.

Poetul este altcineva decât prozatorul: lirismul stancian este elegiac, melancolic, romanesc, de o seninătate crepusculară. Alex Ștefănescu observă corect în 2002 că „poetul își vizitează pentru ultima dată planeta natală” și – în această dublă oglindă de roman + elegie – se vede forța reală a lui Stancu⁴.

Pentru literatura română postbelică, Stancu este un caz de manual: un talent autentic, confiscat politic, a cărui receptare postcomunistă este fragmentară, contradictorie, încă dependentă de documentele de arhivă.

Valeriu Râpeanu – unul dintre puținii critici care au încercat o recuperare post-89 – operă o relectură non-politică și insistă asupra contribuțiilor constructive ale autorului în viața culturală românească de aproape jumătate de secol⁵.

Astăzi – la distanță – se poate afirma: Stancu nu poate fi redus la „proletcultist”. Este un scriitor total al Dunării de Jos – cu toate compromisul, noblețea, mizeria, frumusețea și orgoliile epocii sale.

Al.Florin Țene

Note critice                                                       

Despre etimologia Dilî-orman / Deliorman > Teleorman, vezi istoriografia toponimică românească și studiile de geografie istorică.

Vezi stenogramele BP din 1962-1964 (citate în studiile istorice privind raporturile scriitori-Partid).

Cazul Stancu este analog – într-un anumit sens – cu cazul A. Baranga sau G. Ivașcu, unde valoarea literară a fost „administrată ideologic”.

Alex Ștefănescu, România literară, nr. 2002.

Valeriu Râpeanu, Curierul Național, 2012.