30 decembrie – 75 de ani de la exterminarea economistului Mihail Manoilescu de către regimul bolșevic, în închisoarea Sighet

Mihail Manoilescu s-a născut la 10 decembrie 1891, în Tecuci. În 1915 devine inginer, fiind șef de promoție al Şcolii de Poduri şi Şosele din București. În timpul Primului Război Mondial, Mihail Manoilescu a fost concentrat ca ofiţer în Regimentul 4 Artilerie de la Roman (1915-1916) şi, ulterior, a fost detaşat la Direcţia Muniţiilor (1916-1918). Potrivit unor istorici militari, generalul Adrian Stroea și colonelul Marin Ghinoiu, inginerul Manoilescu a proiectat şi executat obuzierul de 210 milimetri model Iaşi, cu care a fost dotată iniţial artileria cetăţii Bucureştilor (montat în cupole ,,Grubon” model 1988 şi ,,Montlucon” model 1891). Obuzierul a străjuit Mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol până în anul 1958, când a fost demontat de bolșevici și înlocuit cu monumentul „eroilor” comuniști.

În august 1929, savantului român Mihail Manoilescu i-a apărut la Editura Giard din Paris o lucrare fundamentală, purtând titlul ,,Théorie du protectionnisme et de l’échange international” (Teoria protecţionismului şi schimbului internaţional). Cartea are o largă circulație internațională, fiind tradusă în mai multe țări. Manoilescu pledează pentru ca țările mici să-și protejeze industriile naționale profitabile, să nu rămână la statutul de țări agrare, de tip colonial. Economistul Costin Murgescu, într-o carte de referință despre ,,Mersul ideilor economice la români”, apărută în anul 1987, aprecia că: ,,Politica de protecție industrială practicată de România în primele decenii ale acestui secol a fost ridicată de Mihail Manoilescu la rangul unei teorii cu valabilitate și ecou internațional. La aproape șase decenii lucrarea lui fundamentală și-a croit drum în întreaga lume, constituie prima străpungere românească în gândirea economică universală și a intrat definitiv în istoria doctrinelor economice moderne, fiind citată în studii de specialitate, cursuri universitare, tratate și enciclopedii, dar nu a văzut până în 1987 lumina tiparului în limba română”.

Nomenclaturistul Gogu Rădulescu, vechi agent kominternist, va riposta prin publicarea în revista “România literară” (nr. 43, 22 octombrie 1987) a unui articol în care-și arată nemulțumirea că în prefața lucrării lui Manoilescu nu s-a menționat faptul că economistul ar fi un ,,plagiator fascist”, făcând trimitere la un articol din perioada interbelică al altui agent al Kominternului, Belu Zilber.
În anul 1933, Manoilescu scrie o nouă lucrare, Secolul corporatismului, care va face carieră în economia mondială. În anul 1934, economistul român susține trei conferinţe publice, sub titlul ,,Filosofia şi doctrina corporatistă”, în care afirmă că doctrina corporatistă nu este una de tip fascist și respinge ideea de partid totalitar. Șansa corporatismului este să se alieze cu statul. A nu se confunda corporatismul manoilescian, care era creștin și eminescian, cu corporatismul global de astăzi, care s-a aliat cu statele puternice, în detrimentul periferiei (vezi Estul Europei).

Sociologul român Ilie Bădescu, promotor al recuperării personalității și operei lui Mihai Manoilescu, spune că savantul român a avut curajul și puterea să-i răspundă, în postumitate, gânditorului David Ricardo, afirmând că relația dintre economiile lumii nu se bazează pe legea avantajelor comparative, ci se bazează pe legea schimbului inegal între valori egale. În clipa de față, spune profesorul Ilie Bădescu, sociologii români au făcut măsurători, pe baza metodologiei lui Manoilescu, și au constatat că, de pildă, pentru ca un român să-și plătească factura la energie trebuie să folosească șase ore din timpul său de muncă, în timp ce un neamț folosește două ore. Raportul este, deci, de 2 la 6.

Este important de menționat că Manoilescu a fost un economist idealist, care a promovat morala creștină în spațiul public. În 1933, economistul mărturisitor a susținut la Fundația Dalles o conferință cu titlul „Lupta Ortodoxiei împotriva materialismului”. În anul 1935, Manoilescu a participat la Congresul Frăției Ortodoxe Române, unde a făcut o mărturisire pe tema ,,Românism și Ortodoxie”. ,,Ortodoxia nu se defineşte; se trăieşte. Ortodoxia este dimineaţa unei zile de hram la o mănăstire de munte“, avea să spună Manoilescu. Și cum credința fără fapte moartă este, savantul a ridicat, alături de fratele său, o biserică ortodoxă în Colonia minieră a Şorecanilor, judeţul Cluj. A reconstruit o bisericuță de lemn, veche de 300 de ani, “adusă dintr-un sat ardelenesc şi reconstituită, bârnă cu bârnă şi şindrilă cu şindrilă, cu multă grijă, cu aspră muncă şi cu mari sacrificii”, aducând astfel ,,prinosul preţuirii noastre Ardealului şi trecutului său”.

Nașul politic al lui Mihail Manoilescu a fost Mareșalul Alexandru Averescu, care îi conferă și prima demnitate economică: subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe (în perioada 30 martie 1926 – 4 iunie 1927). În 1930 ajunge Ministru de Comunicaţii şi Lucrări Publice, iar în 1931 devine Ministru la Industrie şi Comerţ. A deținut funcția de ministru în cinci guverne, senator al Colegiului Camerelor de Comerț și Industrie timp de cinci ani și președinte al Asociației Generale a Inginerilor din România (AGIR).

Mihail Manoilescu a fost pentru o scurtă perioadă de timp Guvernator al Băncii Naţionale (14 iulie 1931-27 noiembrie 1931). Opunându-se dorinței regelui Carol al II-lea de a salva Banca Marmorosch-Blank de la faliment, prin intervenția băncii centrale, Mihail Manoilescu este nevoit să-și depună demisia. După acest eveniment, Carol al II-lea avea să-l țină departe de camarila regală pe cel care a fost unul dintre artizanii restaurării regale din 1930. În 1937, Corneliu Zelea Codreanu l-a invitat pe Mihail Manoilescu să candideze pe listele partidului ,,Totul pentru Țară”, propunere care a fost acceptată de acesta.

Coruptul și imoralul rege avea să mai apeleze la Manoilescu în iulie 1940, oferindu-i funcția de ministru de externe, într-o încercare disperată de a salva România de la dezmembrare teritorială. Amploarea personalității europene a lui Manoilescu și relațiile sale personale nu au putut împiedica Dictatul de la Viena, prin care România a fost silită să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei (43.492 de kilometri pătrați). Mai mult, Manoilescu, ca reprezentant al României, după ce a leșinat la vederea hărții ciuntite a Transilvaniei, i-a fost impus să-și pună semnătura pe acest act îndreptat împotriva României.

După instaurarea regimului sovietic de ocupație, la 23 august 1944, economistul Mihail Manoilescu a fost alungat mai întâi de la catedră, apoi a fost închis, în două rânduri, fără judecată. Prima dată a fost arestat în 12 octombrie 1944 şi ţinut în închisoare 14 luni. A doua oară a fost arestat în decembrie 1948, şi, din nou, fără judecată, a fost deținut politic în închisorile de la Jilava, Ocnele Mari și Sighet. La închisoarea din Sighet, fiind supus unui regim de exterminare, Mihail Manoilescu moare la 30 decembrie 1950. Avea să fie condamnat, abia după moarte (!), în 1951, la ,,15 ani temniţă grea”. Familia savantului avea să afle despre moartea acestuia doar în anul 1958.

Profesorul Ilie Bădescu spune că marele merit al lui Mihail Manoilescu și al generației interbelice este că au căutat și au găsit direcția pentru a reveni la centrul ordinii spirituale a lumii, așa cum a fost gândită și sădită de Dumnezeu, dar care a fost distorsionată de scheme de gândire străine de organicitatea lumii, începând cu revoluția franceză.

Doctrina savantului Mihail Manoilescu privind protecţionismul economic a intrat în circulaţie mondială, fiind la mare cinste în America Latină, în mod special în Brazilia, unde a stat la baza dezvoltării economice performante a acestei ţări. Profetului economic Manoilescu i-a fost interzis să fie auzit în propria ţară. Atât pe vremea comunismului, cât și după decembrie 1989. Ocupantul kominternist nu s-a mulţumit cu lichidarea fizică a savantului, ci i-a interzis, ,,din principiu”, şi opera economică, sociologică și jurnalistică (a fost director al revistei „Lumea nouă”, în care a expus teoria sa economică, dar şi profunde mărturisiri ale credinței ortodoxe). Orice încercare de repunere în discuţie a ideilor lui Mihail Manoilescu a fost combătută de agenţii Kominternului.
După decembrie 1989, ,,reformatorii” Petre Roman şi Adrian Severin, urmaşi ai unor notorii bolşevici, nu aveau interes să pună în aplicare modelul protecționismului economic al lui Manoilescu.
Revistele “22” (editată de Grupul pentru Dialog Social şi finanţată de Fundaţia Soros) şi „Dilema Veche” (condusă de Andrei Pleşu şi finanţată de o fundaţie prezidată de iliescianul Augustin Buzura) au acordat ample spaţii bătrânului bolşevic Zigu Ornea, reluând vechile aserțiuni ale lui Belu Zilber apărute în revista bolșevică “Era nouă”, finanțată de Ajutorul Roșu (organizație a Kominternului), sau ale proletcultistului Gall Erno, care desfiinţa curentele de gândire românească interbelică şi pe creatorii lor. Alexandru Florian, în numele Institutului ,,Elie Wiesel”, a contestat în 2016 decizia Băncii Naţionale a României de a dedica o medalie economistului Manoilescu, care a deţinut funcţia de guvernator al acestei instituţii.
Pentru a arăta impactul gândirii economice a lui Mihail Manoilescu, redăm declaraţia plină de recunoştinţă a domnului José Jeronimo Moscardo de Souza, fost ambasador al Braziliei în România: „În privinţa economică, se credea că suntem condamnaţi să rămânem o ţară agrară, ca şi România la un moment dat. Dar a dat Dumnezeu să existe un mare român, fost ministru de Externe al ţării dumneavoastră şi un economist de talie mondială: Mihail Manoilescu. După traducerea, în 1932, a lucrării sale geniale, «Teoria protecţionismului şi schimbului internaţional», aceasta a fost, până în ziua de azi, inspiratoarea dezvoltării economice a Braziliei. […] Prin Manoilescu, responsabilii brazilieni şi-au clarificat originile inegalităţii, rolul proiectelor de dezvoltare industrială, raporturile dintre industrie şi agricultură, dintre exporturi şi importuri etc. Astăzi, Manoilescu este considerat unul dintre fondatorii Braziliei moderne”.

Florin Palas