Analiză academică, filologică și etnologică a expresiei „leru-i ler”, frecvent întâlnită în cântecele populare de Crăciun

 Analiză academică, filologică și etnologică a expresiei „leru-i ler”, frecvent întâlnită în cântecele populare de Crăciun (colinde) din spațiul românesc.

Formula „leru-i ler” apare aproape exclusiv în colinde rituale de Crăciun, mai ales în cele de tip arhaic, cu structură refranică. Ea are funcție incantatorie, nu semantic-narativă, fiind un element fix, repetitiv, cu rol de: marcaj sacral al textului; ritmizare și solemnizare a discursului colindului; continuitate între strofe, asemănător refrenului.

În acest sens, „leru-i ler” se apropie de alte formule rituale precum „florile dalbe”, „ziurel de ziuă”, „dalerui Doamne”.

Una dintre cele mai vechi și discutate ipoteze derivă „ler” din latinescul laurus (dafin), plantă sacră în Antichitate, simbol al: victoriei, sacralității, perenității.

În cultura populară românească, dafinul și, prin extensie, verdele de iarnă sunt simboluri ale vieții care nu moare, potrivite pentru ritualul Crăciunului.

Obiecție: trecerea fonetică laurus → ler este dificil de demonstrat riguros, deși nu imposibilă în registru popular.

O altă interpretare vede în „ler” o deformare fonetică arhaică a unor formule liturgice: „Aliluia”, „Kyrie eleison”.

Acestea, intrate în circulație populară prin intermediul creștinismului timpuriu, ar fi fost adaptate fonetic de comunitățile rurale, pierzându-și sensul lexical, dar păstrând valoarea sacră.

Această ipoteză explică bine: lipsa sensului lexical clar; folosirea exclusiv rituală; caracterul sacru al formulei.

Mulți etnologi și folcloriști (ex. Romulus Vulcănescu, Ovid Densusianu) consideră că „ler” este un cuvânt fosilizat, provenit dintr-un substrat precreștin, posibil dacic sau traco-iliric.

Argumente: apare doar în contexte rituale; nu este utilizat în vorbirea curentă; are analogii funcționale cu formule sacre din alte culturi indo-europene; este lipsit de flexiune și autonomie semantică.

În această perspectivă, „ler” ar funcționa ca mantră arhaică, cu valoare apotropaică (de protecție).

Din punct de vedere morfologic: ler – radical invariabil, arhaic; -u – articol hotărât arhaic sau vocală eufonică; -i – particulă de legătură sau relicvă verbală; repetarea („ler… ler”) accentuează caracterul incantatoriu.

Prin urmare, expresia nu este o propoziție cu sens logic, ci o formulă rituală fixă, cu valoare performativă, nu descriptivă.

În plan simbolic, „leru-i ler” semnifică: timp sacru (noaptea Nașterii); reînnoirea cosmică; trecerea dintre lumi (vechi / nou, profan / sacru); binecuvântarea comunității.

În colind, sensul nu este „înțeles”, ci trăit.

„Leru-i ler” nu este un cuvânt cu sens lexical propriu-zis, are formulă arhaică rituală, cu origine incertă (latină, creștină sau precreștină), păstrată în colindele românești ca relicvă sacră, având rol incantatoriu, ritmic și apotropaic.

Este un exemplu remarcabil de continuitate culturală și de memorie lingvistică profundă în tradiția românească.

                                                                  Al.Florin Țene