Războiul împotriva lui Petre Țuțea, de la a cărui naștere în Ceruri se împlinesc 34 de ani († 3 decembrie)

Filosoful Solon, unul dintre cei „Șapte Înțelepți” ai Greciei Antice, a fost solicitat de conducătorii vremii sale să-i învețe cum să stăpânească poporul. Acesta i-a dus într-un lan de grâu și, cu o foarfecă, a tăiat vârfurile cele mai înalte. Astfel poate fi dominat și supus orice popor, a fost concluzia lecției: prin exterminarea elitelor. Această strategie a fost adoptată împotriva românilor de multe ori, dar niciodată cu agresivitatea exercitată de regimul sovietic de ocupație de după al doilea război mondial. Bolșevicii, care au vrut să stâpânească și sufletele oamenilor, nu doar pământul și bogățiile țării, au ucis sau întemnițat elitele naționale, fie ele politice, militare, religioase, economice sau țărănești. Violența aplicată în mod special tineretului arată cu prisosință că România a fost supusă unui fenomen etnocidar.

Petre Țuțea nu putea scăpa de furia bolșevicilor care sugrumau țara. Agentul KGB Silviu Brucan, redactor-șef adjunct al revistei Scânteia, oficios al Partidului Comunist din România, a cerut condamnarea la moarte a lui Țuțea. Avea să fie arestat şi anchetat fără condamnare timp de 5 ani (1948-1953). A fost din nou arestat în anul 1956, fiind condamnat la 10 ani închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”. I s-a intentat un nou proces în 1959, în care a fost condamnat la 18 ani de muncă silnică. A pătimit timp de 13 ani în închisorile Jilava, Ocnele Mari și Aiud. A fost eliberat împreună cu Prințul Ghica, printre ultimii deținuți politic, în 1 august 1964, după ce au refuzat să semneze actul de eliberare care purta antetul Republicii Populare Române și au primit un nou act, fără respectivul antet. Țuțea a fost impresionat de dragostea pe care le-au arătat-o românii în gara Aiud, unde oamenii și-au dat seama că erau deținuți politic, le-au cumpărat bilete de tren și le-au dat bani și hrană de drum. Asta deși colonelul Crăciun, comandantul închisorii, le spusese să aibă grijă, căci românii susțin entuziast regimul comunist și ar putea fi chiar agresați dacă ar fi recunoscuți ca „politici”.

În urma deciziei Curții Supreme de Justiție din ianuarie 1998, Petre Țuțea a fost reabilitat juridic, fiind achitat, în urma recursului în anulare înaintat de către Parchetul General.

Vina marelui filosof creștin, ca și a lui Mircea Vulcănescu, ambii cu o temeinică pregătire economică, fusese aceea că, fiind creierele Ministerului Eonomiei Naționale și Ministerului Finanțelor, apăraseră interesele economice ale țării. Țuțea negociase strălucit tratatele economice cu Germania nazistă și cu Rusia bolșevică. Astfel, România a avut resurse economice și militare care i-au permis să recucerească Transilvania. Și asta nu convenea celor care voiau să extermine poporul român, așa cum ceruse unul dintre părinții comunismului, Engels. Acesta este motivul pentru care Țuțea spunea că a apărat România în mod eroic, și nu diplomatic. Despre cum negociase cu Germania cel acuzat că, prin prisma opțiunii sale politice legionare, s-a pus în „slujba intereselor hitleriste”, stă mărturie o notă aflată în dosarul de Securitate al lui Petre Țuțea, care reflectă poziția lui Țuțea: „Să nu vă mirați. În actualul moment istoric Germania este o colonie a României. Ați început un război imprudent pe două fronturi. Ce v-ați face fără petrolul și grânele noastre? În calitatea mea de delegat patriot v-am prins la strâmtoare, am dreptul să vă impun condițiuni feniciene. Vă pun cizma mea pe masă. Plătiți, altfel nu dau”.

Ajuns în închisoarea de la Ocnele Mari, Țuțea avea să fie supus reeducării. A fost torturat înfiorător, dar n-a cedat. Ținut într-o celulă alături de „neagra”, camera de izolare și tortură, de unde auzea urletele de durere ale deținuților politic, a început să le vorbească acestora, ca să-i încurajeze. Le-a vorbit despre moartea lui Socrate. Întrebându-l pe un tânăr care-l ascultase și care urma să meargă la tortură: „Ei, acum ce-o să faci?”, acesta i-a răspuns: „La zenit!”. Și a rezistat. Transferat la închisoarea Aiud, Petre Țuțea a fost supus iarăși torturilor. Cuviosul Părinte Justin Pârvu mărturisea că nu a cunoscut în tot Aiudul un om mai chinuit ca Țuțea. A străbătut reeducarea din această temniță cruntă ca un Cavaler fără pată.

În timpul grevei foamei de la Aiud, Țuțea le-a vorbit deținuților despre Mântuitorul Hristos, întreținându-le moralul și rezistența. Iar atunci când a început reeducarea, într-o curte cu 600 de oameni, Țuțea avea să declare: „Fraților, dacă murim toți aici, în haine vărgate și în lanțuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el! Poporul român este una dintre minunile lui Dumnezeu în mersul Său prin Univers”. Această mărturisire nu îi este iertată nici până în ziua de azi. Andrei Pleșu avea să spună explicit că nu poți consemna declarațiile lui despre „românul absolut” și să treci sub tăcere o vorbă cum că ar fi suferit în temniță pentru un „popor de idioți”, afirmație făcută într-un moment emoțional, cauzat de marea supărare a lui Țuțea după victoria FSN-ului lui Iliescu, Roman și Brucan din 20 mai 1990. Înțeleptul cunoștea bine direcția neokominternistă a puterii instalate atunci. Dincolo de faptul că, de la înălțimea patriarhală a suferinței și jertfei lui, Petre Țuțea era unul dintre cei care aveau voie să-și certe poporul, nu a mai contat că, în cursul aceleiași discuții, marele filosof avea să facă o superbă mărturisire românească.

După decembrie 1989, declanșarea atacurilor împotriva lui Țutea a avut loc în revista „22”, editată de Grupul pentru Dialog Social (GDS). De altfel, oricine se ridica împotriva corifeilor culturii române, a lui Eminescu în mod special, numit de Țuțea „românul absolut”, a fost promovat de GDS. În fond, era o perfidă acțiune a rețelei neokomiterniste de re-condamnare a victimelor de către opresori, începută încă din închisoarea Pitești. S-a încercat acreditarea ideii că românii s-ar fi chinuit și omorât între ei, transferând vinovățiile celor care au impus comunismul asupra victimelor. Unul dintre scriitori promovați de GDS, și din păcate și de unele medii de dreapta, a scris chiar că: „Ce înseamnă atunci Piteștiul astăzi? Înseamnă partea sinistră a specificului nostru românesc și dovada sumbră a unicității noastre în lume. (…) În privința dorinței de afirmare în Europa, nu trebuie să ne mai batem capul pentru a ieși în evidență, ba dimpotrivă, putem fi definitiv liniștiți, în Cartea recordurilor va exista o rubrică de pe a cărei treaptă macabră nu va putea nimeni să ne detroneze. Piteștiul e unic prin rafinamentul drăcesc cu care fibra morală a oamenilor a putut fi mutilată”. (Sorin Lavric, Glasuri din bolgie, Editura Ideea Europeană, pagina 305). Mentorul GDS, Silviu Brucan, care a supravegheat îndeaproape înființarea organizației, într-una din cărțile sale, „Generația irosită”, scria despre nedreptățile pe care le-au făcut bolșevicii filosofului Petre Țuțea, dar trecea sub tăcere propriul său rol.

O altă direcție a atacului împotriva lui Țuțea a fost ignorarea operei sale. Editura Humanitas a publicat acum câțiva ani o broșură intitulată „321 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea”. Broșura avea o scurtă prefață cu un titlu pompos: „O posteritate în 50 de pagini”. Editorul Gabriel Liiceanu pretinde că a surprins profilul spiritual al marelui gânditor creștin în „haina atât de subțire a 50 de pagini dactilografiate”. Petre Țuțea era acuzat că nu a avut responsabilitate în ceea ce a scris, elaborând „câteva mii de pagini indigeste și inutile”, care „nu vor constitui niciodată o operă”. Concluzia patronului Humanitas era că din Petre Țuțea rămân doar câteva sute de vorbe memorabile.

Interesant este că Radu Preda a publicat în 1992, la vârsta de 20 de ani, tot la Editura Humanitas, un jurnal în care personalitatea exemplară a lui Petre Țuțea era minimalizată. Liiceanu și Preda au fost acompaniați de Horia Roman Patapievici, care a descris ca fiind foarte plicticoase cărțile lui Țuțea, de Lucian Boia, care a considerat că filosoful a exacerbat mitul lui Eminescu. Și, bineînțeles, de Alexandru Florian, directorul Institutului „Elie Wiesel” din România și urmaș al odiosului ideolog stalinist Radu Florian, care afirmă că Țuțea nu este un model și că „nu a făcut ceva bun pentru țară”. În acest context, credem că este importantă mărturia lui Noica, din care aflăm că, în timpul unei anchete la Securitate, ofițerul bolșevic care îl maltrata i-a spus la un moment dat: „Bă, cu mine nu-ți merge, eu l-am anchetat și pe Țuțea!”. Se pare că acel securist, chiar dacă-l ura, înțelesese mai bine decât cei mai sus pomeniți ce reprezenta Țuțea pentru neamul românesc. Intelectualii de la revista „22”, oficiosul GDS, nu puteau percepe lucrarea pe care o săvârșea Țuțea. Sau, poate, nu voiau s-o înțeleagă! Ori nu aveau voie! Și confirmau în timp temerea Magistrului că „ăștia or să facă din mine un bătrân sclerozat, reacționar și vorbăreț”.

Petre Țuțea rămâne un vârf al generației sale, din care au făcut parte străluciți intelectuali, un model de dragoste desăvârșită pentru neamul său și mărturisitor al lui Hristos, căruia I-a pus la picioare suferința celor 13 ani de temniță. Excelsior!

Florin Palas