*Suflet regăsit*

Am venit pe lume cu nevoia simplă de a fi ținut de mână. De a fi iubit și ocrotit.

Nu cu pretenții, nu cu cereri mari, speciale, doar cu acea încredere oarbă a copilului care crede că părinții sunt locul sigur al vieții.

Și pentru început, o perioadă de timp asta au fost părinții mei.

Dar, la răscrucea decisivă, mâna lor s-a retras.

Nu din ură, ci din slăbiciune și neputința.

Nu din nepăsare declarată, ci dintr-o iubire care n-a știut să fie mai mare decât propriile probleme.

Dintr-o neputința emoțională de a-și gestiona problemele familie, fiecare având în felul lui sentimentul nefericirii, neajunsului .

Nu am să mai fac alte judecăți de valoare față de parinti, aș intra poate și eu în păcatul lor .

Intr-o rătăcire evidentă și depărtare de Dumnezeu.

Ei, părinții și-au pus atunci viața lor pe primul loc.

Iar eu am învățat, prea devreme, să-mi duc singur existența.

Viața nu m-a întrebat dacă pot.

M-a împins. Iar eu n-am renunțat. Niciodată , și indiferent de greutăți.

Am mers mai departe cu lacrimile ascunse în spatele viselor și pașilor mei.

Deseori plângeam de mine, și totuși mergeam.

Mergeam nu pentru că eram puternic, ci pentru că nu aveam unde să mă opresc.

Fericirea mea era specială : erau copilul cu sufletul curat și ochi de vis !

Iar, după ani de încercări, am reușit.

Dar succesul nu vindecă rănile vechi. Le face doar mai tăcute.

În mintea și în sufletul meu a rămas o rană.

Nu sângerândă, dar adâncă. Profundă și sfâșietoare.

O cicatrice nevindecată, care pulsa ori de câte ori cineva rostea cuvântul „părinți”

Ani la rând, maturitatea nu m-a salvat. Rațiunea nu m-a vindecat. Sufletul meu era sufocat de ură .

Acceptarea și iertarea erau cuvinte frumoase, dar goale.

Cum să ierți abandonul?

Cum să înțelegi lipsa lor atunci când ai avut cea mai mare nevoie?

Și totuși…

În locul golului lăsat de părinți, au apărut două suflete unice .

Două inimi care nu aveau nicio obligație față de mine, dar au ales să fie acolo.

O mână întinsă. O pâine împărțită.

Un pat oferit uneori fără întrebări.

O șansă uriașă în calea mea spre reușită.

Acolo, în acel gest simplu, am învățat că iubirea adevărată nu se moștenește. Se alege.

Sunt ceea ce sunt, și pentru că, atunci când eram frânt, căzut, neputincios, slăbit, două inimi au bătut lângă a mea.

Fără zgomot. Fără promisiuni. Doar cu prezență și suflet .

Au trecut anii. Ce ani …?!

Și sufletul meu, obosit de luptă cu viața, a început să se asculte.

Să accepte câte puțin din nevoile lui.

Să lase durerea să iasă la lumină. Să-și golească poverile și încercările vieții.

Să se curețe, Să se vindece. Să-și elibereze și rostească adevărul.

Să ierte – nu pentru cei care au lipsit, ci pentru mine.

Iertarea n-a venit ca o explozie.

A venit ca o respirație adâncă după o viață sufocantă.

A venit și mi-a pus rănile în cuvinte, luminându-mi cele mai întunecate colțuri ale inimii mele.

Iertarea a adus cu ea puterea de a înfrunta durerea și de a privi adevărul vieții mele simplu, senin , asumat și fără frică . Să îl pot spune fără frică de a fi judecat.

Și atunci s-a întâmplat miracolul:

m-am regăsit.

Nu ca victima trecutului meu, ci ca un luptator și victorios.

Nu ca un copil abandonat, ci ca un suflet care a învățat să se țină singur în brațe.

Aceasta este izbăvirea mea. Eliberarea mea. Echilibrul meu . Împăcarea mea cu mine .

 

Nu uitarea. Ci transformarea durerii în sens.

Aceasta este povestea mea. A unui suflet rănit.

A unui suflet care n-a renunțat niciodată.

A unui suflet mântuit.

A unui suflet regăsit.

Alin Tișe, Scrisă de Crăciun 2025