Iuliu Maniu a demonstrat că poți fi ucis, poți fi aruncat într-o râpă anonimă, dar nu poți fi înfrânt

În iarna cumplită a anului 1953, în celula numărul 3 (sau, după alte surse, celula de la parter, lângă intrare) a temutei închisori Sighet, se stingea încet flacăra vieții unuia dintre cei mai importanți oameni de stat din istoria României. Iuliu Maniu, artizanul Marii Uniri de la 1918 și fost prim-ministru, fusese redus de regimul comunist la stadiul de „deținutul K 2”, un schelet viu, paralizat și înfometat. La vârsta de 80 de ani, „Sfinxul de la Bădăcin” era o umbră fizică, dar o forță morală care continua să îi terorizeze pe gardieni doar prin simpla sa prezență. Condițiile de detenție fuseseră concepute special pentru exterminare: frigul pătrundea prin oase, mâncarea era o lătură infectă, iar asistența medicală era refuzată sistematic.

Martorul principal al agoniei sale a fost Nicolae Carandino, fruntaș țărănist și coleg de celulă, care l-a vegheat și l-a hrănit cu lingura în ultimele săptămâni. Potrivit memoriilor acestuia, chiar și pe patul de moarte, Maniu a rămas lucid în privința crezului său. Directorul închisorii, Vasile Ciolpan, a încercat până în ultima clipă să obțină o renegare a principiilor sale, dar Maniu a refuzat orice compromis. Ultimele sale cuvinte, rostite cu greu într-un moment de limpezime către Carandino, au fost un testament de o noblețe creștină absolută, care definește întreaga sa existență: „Dacă voi muri, să le spui tuturor că nu am urât pe nimeni, că nu am dorit răul nimănui și că singurul meu crez a fost România și democrația”. Apoi, în delirul final, se spune că mintea sa s-a întors la tinerețe și la o iubire neîmplinită, murmurând: „Ce frumoasă femeie era Clara…”.

Sfârșitul a venit în ziua de 5 februarie 1953. Iuliu Maniu a murit nu ca un erou celebrat, ci ca un martir anonim. Ceea ce a urmat este scena care descrie cel mai bine barbaria regimului. Cadavrul său, piele și os, a fost scos din celulă noaptea, ca un hoț, pentru ca ceilalți deținuți să nu afle. A fost urcat într-o căruță simplă și transportat la „Cimitirul Săracilor” de la marginea orașului Sighetu Marmației, în zona numită Cearda. Acolo, groparilor li s-a ordonat să îl arunce într-o groapă comună, fără cruce, fără nume și fără preot, nivelând pământul pentru a șterge orice urmă. Torționarii credeau că, dacă îi ascund oasele, îi vor ucide și memoria.

Se înșelau amarnic. Faptul că Iuliu Maniu nu are nici astăzi un mormânt cert identificat (deși arheologii au făcut săpături extinse în anii 2000) îl transformă într-un simbol omniprezent. El este înmormântat, metaforic, în tot pământul României pe care a unit-o. Moartea sa la Sighet a marcat sfârșitul unei ere a democrației clasice, dar și începutul legendei. Refuzul său de a colabora, chiar și când trupul îi era distrus de cei 6 ani de temniță grea (arestat în 1947), rămâne reperul moral absolut al politicii românești. Iuliu Maniu a demonstrat că poți fi ucis, poți fi aruncat într-o râpă anonimă, dar nu poți fi înfrânt dacă nu semnezi pactul cu minciuna.

Napocanews.ro