Profetul Ardealului înainte de cădere: Când Goga era „Poetul pătimirii noastre”

Înainte de a deveni politicianul controversat de extremă dreapta din anii treizeci și premierul care a legiferat legi totalitare, Octavian Goga a fost, fără exagerare, un sfânt laic al românilor din Transilvania. La începutul secolului douăzeci, tânărul Goga nu era mânat de ură, ci de o durere colectivă pe care a știut să o transforme în versuri incendiare. Era „Poetul pătimirii noastre”, vocea care striga durerea țăranilor români umiliți de autoritățile austro-ungare.

În perioada sa de glorie morală, Goga a fost un luptător neînfricat. Pentru articolele sale curajoase din presa românească, a fost întemnițat de autoritățile de la Budapesta în penitenciarul de la Seghedin. Acea suferință l-a transformat într-un erou național. Când a trecut Carpații în Vechiul Regat, în preajma intrării României în Primul Război Mondial, a fost primit ca un Mesia. Discursurile sale înflăcărate din anii o mie nouă sute paisprezece – o mie nouă sute șaisprezece au fost decisive pentru mobilizarea opiniei publice în favoarea războiului pentru eliberarea Ardealului.

În acei ani, Goga era un idealist pur. Scria „Plugarii” și „Noi”, poezii care se recitau cu lacrimi în ochi de la sate până în saloanele Bucureștiului. Era omul care credea sincer în dreptate socială și în unitatea neamului, fără a fi încă atins de cinismul politic sau de xenofobie.

Tragedia destinului său este că, după Marea Unire din anul o mie nouă sute optsprezece, poetul a murit încet, lăsând loc politicianului avid de putere. Orgoliul nemăsurat și dorința de a fi șef de guvern cu orice preț l-au împins către compromisuri morale fatale și spre o radicalizare care i-a pătat definitiv memoria. Însă, pentru o scurtă perioadă de aur, Octavian Goga a fost inima care a bătut în același ritm cu suferința unui întreg popor, înainte de a se pierde pe sine în labirintul puterii.

Napocanews.ro