Vasile Motrescu este figura cristică a rezistenței armate anticomuniste din România

Vasile Motrescu este figura cristică a rezistenței armate anticomuniste din România. Spre deosebire de alți partizani care erau ofițeri de carieră, Motrescu a fost un țăran simplu din Vicovu de Jos, născut în anul 1920, dar cu o sensibilitate intelectuală uluitoare. El a rămas în istorie nu prin numărul de comuniști uciși, ci prin jurnalul sfâșietor pe care l-a scris în inima codrilor, o mărturie a singurătății absolute și a credinței neclintite. Timp de aproape 14 ani, a fost vânat de batalioane întregi de Securitate, fiind considerat „inamicul numărul 1” al regimului în regiunea Rădăuți, deși el nu dorea decât să trăiască liber pe pământul strămoșesc, refuzând colectivizarea și ateismul impus de tancurile sovietice.

1. Haiducul care trăgea cu stiloul, nu doar cu arma Motrescu a fost un partizan atipic. Deși a făcut parte inițial din grupurile de rezistență „Macarie” și „Gavril Vatamaniuc”, el a ales ulterior calea solitară. Ceea ce i-a scos din minți pe ofițerii de Securitate au fost scrisorile pe care le trimitea autorităților direct din ascunzătoare. În loc să amenințe, el le explica, cu o logică imbatabilă și un limbaj curat, de ce comunismul este o greșeală istorică și o crimă împotriva țăranului român. În anul 1955, a redactat un memoriu către conducerea partidului în care cerea grațierea partizanilor, argumentând că ei nu sunt bandiți, ci apărători ai demnității naționale. Această îndrăzneală de a sfida sistemul prin superioritate morală l-a transformat într-o legendă vie printre bucovineni, care îl protejau și îl hrăneau, văzând în el un simbol al rezistenței care nu poate fi înfrântă.

2. Jurnalul suferinței și trădarea lui „Iuda” Documentul care definește moștenirea sa este caietul găsit în ascunzătoarea sa după moarte. Acolo, Motrescu și-a vărsat sufletul, descriind frigul cumplit, foamea care îl făcea să mănânce coajă de copac și dorul mistuitor de soția și copiii săi, pe care nu îi putea vedea decât de la distanță, prin binoclu. Jurnalul arată un om care se ruga pentru iertarea păcatelor sale și ale urmăritorilor săi. Sfârșitul a venit, previzibil, prin trădare. În ianuarie 1958, a fost vândut de un apropiat (un „Iuda” local pe nume Teodor Șfichi), care l-a atras într-o capcană sub pretextul unui ajutor. A fost capturat în noaptea de 13 spre 14 ianuarie 1958, fără să opună rezistență armată, probabil pentru a nu pune în pericol familia gazdei. Trădarea a fost cu atât mai dureroasă cu cât a venit din partea comunității pe care o iubea.

3. Execuția și sfințenia post-mortem Procesul său a fost o farsă rapidă. Tribunalul Militar din Botoșani l-a condamnat la moarte, sentința fiind executată la data de 29 iulie 1958, la penitenciarul Botoșani. A fost împușcat la vârsta de 37 de ani, refuzând să fie legat la ochi în fața plutonului de execuție. Trupul său a fost aruncat într-o groapă comună, necunoscută nici până astăzi, pentru ca mormântul să nu devină loc de pelerinaj. Totuși, Securitatea a eșuat. Vasile Motrescu a fost canonizat de conștiința populară drept un martir al Bucovinei. Povestea sa demonstrează că, în fața unui sistem care zdrobește oase, spiritul unui țăran care știe să scrie și să se roage poate rămâne neînfrânt, bântuind istoria călăilor săi pentru totdeauna.

Napocanews.ro