8 februarie 1949. Cum a murit colonelul partizan Ion Uță în luptă cu trupele de Securitate. Se împlinesc 77 de ani de la trecerea sa

Răzvan Gheorghe: Relatați-mi ce știți despre împrejurările în care a murit Ion Uță. Dumneavoastră ați auzit ce s-a întâmplat chiar de la cei doi partizani care au supraviețuit acelei încercuiri.

Nicolae Ciurică.: Așa-i. Tot ce știu am aflat de la Iancu Baderca și de la Dumitru Mutașcu zis ”Fus”. Ambii sunt morți de mult. Căzut arestat, Iancu a fost executat în incinta Penitenciarului Caransebeș, la 13 august 1953, iar Fus va fi găsit împușcat în pădurea de lângă Văliug, la 22 noiembrie 1954, circumstanțele morții rămânând învăluite în mister. În dimineața de 8 februarie 1949, când securiștii l-au înconjurat pe colonelul Uță și pe cei câțiva luptători care-l urmaseră la sălașul de lângă Borlovenii Noi, Iancu și Fus au fost singurii care au reușit să scape cu viață. Restul au murit în luptă sau au căzut arestați. Peste ani aveam să aflu mai multe detalii privind modul în care a operat trădătorul, că Iancu și Fus știau numai ce se-ntâmplase în timpul împresurării. Ceva informații am auzit și în pușcărie, apoi în libertate, când am vorbit din nou cu oamenii din sate, iar după Revoluție s-au mai publicat ici-colo diverse chestii.

Trădătorul era chiar unul dintre partizani. Andrei Vădrariu îl chema, de loc din Mehadica. Se ocupase cu plugăritul înainte să fugă în munți. Ăsta nici n-a stat mult cu ei, că li se alăturase recent, prin decembrie ‘48.

R. G.: Documentele Securității atestă că Andrei Vădrariu s-a înfățișat la postul de Miliție din comuna Mehadica, în cursul nopții de 7 spre 8 februarie, unde a cerut să fie pus în legătură cu organele de Securitate pentru a oferi informații despre localizarea lui Ion Uță și a celorlalți ortaci. Părăsise grupul în cursul aceleiași nopți, invocând diverse pretexte. Suprimarea colonelului reprezenta un obiectiv major, Batalionul 9 Securitate a lua de urgență calea muntelui. Călăuza era chiar Vădrariu. În Raportul emis de Comandamentul Unic Timiș cu nr. 30155, datat 9 februarie 1949, se consemnează că la acțiune au participat 4 ofițeri, 7 subofițeri și 38 de ostași ai trupelor de Securitate.

N. C.: Trădătorul i-a condus prin împrejurimile satului Borlovenii Noi, dar nici el nu cunoștea cu exactitate care era cea mai recentă locație a ortacilor. Ajunși în zonă de puțin timp, după ce reușiseră să scape din alte tentative de împresurare, că de-aia umblau iarna, Uță și oamenii săi plecaseră de la sălașul lui Dionisie Careba, om de încredere din Borlovenii Noi, care le mai oferise adăpost și în trecut, la un alt sălaș, situat nu foarte departe, ce-i aparținea lui Meilă Careba, unchiul lui Dionisie. Posibil ca Ion Uță să fi simțit ceva, dovadă trecerea asta de ultim moment de la un sălaș la altul. Din ce mi-au spus Iancu și Fus, sălașul lui Dionisie era poziționat mai la drum, or grupul avea nevoie de o ascunzătoare cât mai retrasă. Vădrariu nu știa cum să ajungă la sălașul lui Meilă, așa că i-a dus pe securiști la Dionisie, care s-a-ncăpățânat să nu le spună nimic. Și-au început să-l bată, să-l schingiuiască… L-au confruntat și cu iuda de Vădrariu, care-l cunoștea și-i amintea de diverse situații când îi ajutase pe partizani.

R. G.: Potrivit unor mărturii păstrate la Borlovenii Noi, când au văzut că Dionisie Careba refuza să colaboreze, în pofida bătăilor primite, unul dintre securiști a apucat-o de un picior pe fetița acestuia, care avea doar 3 ani, și a ținut-o cu capul în jos deasupra fântânii, amenințând că-i va da drumul dacă Dionisie nu îi va conduce la sălașul unde se aflau partizanii. Disperat și zdrobit, tatăl acceptă, numai că, ajuns în apropierea sălașului, e capabil de un ultim act de eroism.

Mai exact, le cere un muc de țigară securiștilor, iar ăia, nu prea isteți, i-l dau și i-l aprind, bucuroși că-i duce la ”bandiți”. Dionisie pufăie cât poate, astfel încât santinela partizanilor vede jarul în noapte. E motivul pentru care nu vor fi luați chiar ca din oală. Se pare că Uță, care era obișnuit să pună răul înainte, îl învățase să facă asta dacă ajungea într-o astfel de situație, știind prea bine că Dinoisie Careba nu era fumător. Gestul țăranului le-a oferit ceva timp partizanilor și le-a dat șansa să lupte. Potrivit documentelor, securiștii au ajuns la sălaș în jurul orei 6.45. Maiorul Ciorapciu, cel care a condus acțiunea, și-a împărțit oamenii în patru grupe cu scopul înconjurării sălașului. Lupta a durat între 30 și 45 de minute. A debutat sângeros: ieșind din sălaș, Pantelimon Erimescu și Meilă Careba au fost împușcați mortal.

N. C.: Iancu mi-a zis că s-a tras ca la război. Ai noștri au aruncat și grenade, că asta era cutuma când cădeai încercuit. Pe securiști îi îngrozeau grenadele, după ce auzeau exploziile preferau să rămână cu capul la cutie. Ortacii s-au luptat cu îndârjire, la disperare, dar erau într-o zdrobitoare inferioritate numerică și nici zona nu i-a avantajat. Securiștilor le reușise împresurarea. Ion Uță, Ilie Voica, Mircea Vlădescu și Dumitru Mutașcu au încercat să răzbească de mai multe ori prin cordonul fixat de Securitate, dar le-a fost imposibil. La cea din urmă încercare, colonelul a rămas în urmă, acoperind retragerea camarazilor cu rafale de pistol-automat. Atunci au fost loviți mortal Uță și Ilie Voica. Pe Mircea Vlădescu l-au rănit și a căzut viu în mâinile lor. Iancu și Fus n-ar fi scăpat fără sacrificiul colonelului.

R. G.: Mircea Vlădescu avea să fie condamnat la 20 de ani de muncă silnică, în noiembrie 1949, alături de alți 11 partizani din gruparea Uță. Șef de lot, ulterior Vlădescu va fi asasinat. Potrivit documentelor, per-total au fost 86 de arestați dintre care 65 erau țărani. După moartea lui Uță conducerea organizației va fi preluată de Dumitru Ișfănuț zis ”Sfârloagă”, care urma să fie condamnat la moarte în contumacie, în martie 1950, împreună cu Dumitru Mutașcu. În urma incidentelor de la sălașul lui Meilă au fost capturate următoarele: cinci puști Z.B., un pistol Schmeisser, o pușcă-mitralieră sovietică, o traistă cu muniții pentru pușca-mitralieră, două cutii de tablă cu material explozibil, o grenadă Kissle, un pistol-automat Browning și o traistă țărănească ce-i aparținuse colonelului, în care se aflau diverse acte, o hartă și câteva însemnări, printre care și aceste rânduri scrise de mâna lui:

”Este momentul suprem să le spunem: a sosit clipa. Dar pentru aceasta sunt necesare mijloace, nu numai vorbe de încurajare și exemple de răbdare și curaj. Trebuie să trecem de la pregătirea tăcută, plină de suferințe și pericole, la acțiune, care întotdeauna a fost plină de rezultate fructuoase. Dacă e să pierim, mai degrabă pierim prin pasivitate decât prin acțiune, în plus dușmanul politic se întărește. Deci, acțiune pentru a ridica moralul și cu orice sacrificiu a împiedica consolidarea inamicului”.

Ce s-a întâmplat, domnule Ciurică, cu trupurile sparte de gloanțe ale partizanilor uciși în dimineața zilei de 8 februarie 1949?

N. C.: Cadavrele lui Ion Uță, Ilie Voica, Pantelimon Erimescu și Meilă Careba au fost coborâte din munte și duse la Domașnea, unde le-au rezemat de gardul postului de Miliție, păzite în permanență de milițieni. Acolo le-au batjocorit cum le-a trecut prin cap… le-au lovit cu picioarele, le-au scuipat, le-au pus țigări în gură… ”Cine face ca el ca el să pățească” – le agățaseră mesajul ăsta pe piept. I-au lăsat în văzul lumii timp de trei zile ca să bage spaima în țărani, însă rămâne un mister ce s-a întâmplat ulterior cu trupurile lor, rămășițele pământești nefiind recuperate nici până-n zilele noastre, așa cum se întâmplă în cazul multor partizani uciși de Securitate. Ani de zile am încercat să găsesc rămășițele colonelului, unele informații spuneau că cele trei cadavre ar fi îngropate pe raza comunei Teregova sau prin împrejurimile Domașnei. I-au îngropat noaptea, în cel mai adânc secret cu putință. Îmi stă pe inimă că rămășițele lui Ion Uță sunt pierdute, că n-are și el un mormânt ca tot omul unde să i se poată aprinde o lumânare.

R. G.: Există și posibilitatea ca trupul colonelului nici să nu fi ajuns într-o groapă. Știind că mă întâlnesc cu dumneavoastră, deunăzi l-am întrebat pe istoricul și arheologul Gheorghe Petrov dacă a aflat informații referitoare la traseul postum al lui Uță. El i-a găsit și i-a dezgropat pe câțiva dintre ortacii dumneavoastră, dar și pe alți partizani. Vă spun ce mi-a răspuns: ”Trupul lui Uță a fost expus prima oară la Domașnea, împreună cu trupurile celorlalți partizani. După trei zile l-au dus cu o mașină la București. Prima oprire a fost la Ministerul de Interne, apoi am informația că l-au incinerat la Crematoriul Cenușa. Este certă și sigură informația. Ar trebui verificată evidența de la Crematoriu, poate că au notat, cine știe, deși sunt puține șanse, întrucât așa ceva se făcea cu niște norme de conspirativitate”.

Voi încerca să fac niște verificări, sper ca registrele să existe și să mi se permită accesul, dar n-am așteptări în privința rezultatului, întrucât mi-e greu să cred că securiștii ar fi acceptat consemnarea incinerării lui Ion Uță, dacă într-adevăr aceasta a avut loc. Ce credeți despre o astfel de ipoteză?

N. C.: Nu știu ce să-ți zic… Eu sunt convins că l-au îngropat pe-aici, că i-au aruncat pe toți într-o groapă și aia a fost, așa cum s-a procedat și-n alte cazuri. Uță murise, se terminase cu el, asta era clar pentru toată lumea, ce rost mai avea să-i ducă trupul până la București?

R. G.: Totuși, după Vladimir Macoveiciuc, împușcat tot prin trădare, în vara lui ‘46, într-un climat oarecum diferit, dar la fel de întunecat, care nu favoriza încă speranța declanșării unui război între Vest și URSS, colonelul Uță era, la începutul lui ‘49, cel mai important lider de partizani lichidat de securiști. Moartea lui a reprezentat o victorie însemnată pentru regimul comunist. Controla rezistența armată din Munții Banatului și ai Mehedințiului până departe-n Oltenia, avea numeroase ramificații, nu degeaba semnalul va fi fost așteptat de la partizanii lui. Însăși existența unui plan privind o eventuală insurecție la Timișoara arată că Uță gândea la scară mare. Să punctăm și că organizația sa paramilitară s-a dovedit a fi cea mai ofensivă comparativ cu toate celelalte care au activat în rezistența armată anticomunistă din România.

Nu știu, dar poate tocmai faptul că era vorba de o captură de calibrul lui Uță, reușită într-o conjunctură internă deosebit de tensionată, să-i fi făcut pe securiști să recurgă la ceea ce susține domnul Gheorghe Petrov. Poate că unii generali și colonei au ținut morțiș să se tragă-n poze lângă trupul lui desfigurat, cine știe? Poate că au vrut să se asigure că nu va exista niciodată un mormânt al lui Ion Uță, crezând că lupta, crezul și memoria lui vor fi distruse odată cu trupul înfulecat de flăcări. Asta dacă într-adevăr a fost adus la București și incinerat. Oare vom afla vreodată? Mă gândesc și că era iarnă, frig, cadavrul colonelului n-ar fi intrat în descompunere după cele trei zile în care a fost expus la Domașnea.

N. C.: Chiar nu știu ce să-ți zic. Poate că securiștii or fi recurs la asta în cazul lui Uță, fiindcă fusese cine fusese, dar nu cred că ar fi procedat așa și cu Dumitru Ișfănuț, că acum asta susțin urmașii lui, deși nu există dovezi care să probeze așa ceva. Se spune că, în vara lui ‘52, când l-au omorât securiștii, i-ar fi trimis cadavrul la București sau l-ar fi decapitat și i-ar fi expediat doar capul. Eu nu pot crede asta. Sunt convins că l-au îngropat în secret pe undeva”.

(Fragmentele sunt preluate din Răzvan Gheorghe, ”Nunta partizanului cu moartea. Mărturia lui Nicolae Ciurică despre rezistența armată anticomunistă din Munții Banatului și ai Mehedințiului”, Editura ”Ratio et Revelatio”, 2024)