Moartea lui Nistor Duicu

La 26 august 1952, patru partizani suprviețuitori din gruparea colonelului Ion Uță trec pe la sălașul lui Nistor Cernescu (zis ”Finanțu”) de lângă Cornereva. E vorba despre Nistor Duicu (foto jos din arhiva personală / sursa: CNSAS), Victor Curescu, Nicolae Ciurică și Gheorghe Stănescu. Finanțu e unul dintre principalii susținători și oameni de legătură ai grupării. Veștile lui sunt negre – spre Verendin mișună numeroase trupe de Securitate; sunt organizate posturi fixe.

Cu toate acestea, doi luptători – Nistor Duicu și Victor Curescu – iau calea Verendinului, în puterea nopții, urmând ca pe 28 august să se întâlneacă cu socrul lui Curescu (zis ”Țuruc”) pentru a se aproviziona cu alimente. Ceilalți doi partizani vor apuca potecile ascunse ale munților, deplasându-se doar după căderea întunericului și îndreptându-se spre Buza Oslii, unde, în punctul numit ”Tavane”, aveau stabilită o întâlnire, în dimineața de 1 septembrie, cu tatăl lui Nicolae Ciurică (Ion, eliberat de câteva luni din pușcărie). Scopul acestui drum era tot asigurarea de provizii necesare vieții în clandestinitate.

Ciurică și Stănescu nu-i vor mai revedea niciodată pe Duicu și Curescu. Nu în viața asta. Ultimii doi erau deja trădați de Țuruc și așteptați de securiști. La 28 august, ascunși din timp după niște tufe și copaci din apropierea gospodăriei lui Țuruc, la indicațiile acestuia, securiștii deschid focul fără somație, luându-i prin surprindere pe partizani. Nistor e împușcat în cap în timp ce se bărbierește – va agoniza câteva ore până la moarte –, iar Victor e capturat viu.

Curescu e una dintre cele mai dramatice figuri ale grupării – zdrobit sub tortură, devine repede colaborator al Securității, promițându-i-se că nu va primi o condamnare la moarte, ci una care îi va permite să fie eliberat curând. Din cauza turnătoriilor lui, vor fi uciși sau arestați o serie de partizani ai grupării (arestările îi vor viza și pe susținători), totodată fiind dezvăluite o serie de ascuzători săpate în munți. Însă Victor va muri tot în fața plutonului de execuție, pentru că securiștii au aflat că o împușcase pe ”Barosania” a lui ”Baros” din Verendin (asta era porecla unei comuniste și turnătoare care băgase mulți oameni la pușcărie). Așadar, Victor a dat totul și a pierdut totul. Cumplit.

Spun că a acceptat rapid colaborarea, întrucât Curescu le-a dezvăluit securiștilor și despre întâlnirea pe care Ciurică și Stănescu urmau să o aibă la ”Tavane”, în dimineața de 1 septembrie, la numai două zile după capturarea sa. Și ei vor fi așteptați de numeroși securiști, dar vor scăpa cu viață ca prin urechile acului, după mai multe schimburi de focuri (poate voi scrie și despre asta).

Revenind la incidentele de la Verendin, de notat că în ziua de 27 august 1952, înștiințat că urma să plece după Nistor și Victor, comandantul efectivului de Securitate (avea în subordine 35 de soldați ai trupelor de Securitate) – l-am numit pe Gheorghe Duță (personaj interesant și după 89) – a telefonat la Securitatea Caransebeș și a cerut să i se trimită ”35 de perechi de teniși”. De ce? Pentru că s-au încălțat în teniși ca să nu facă zgomot, fiind anunțați de modul în care va decurge operațiunea de lichidare. Și totul a funcționat ca un pluton de execuție. Au tras în plin, fără somație. Nistor nu a avut nici o șansă. Poate că Victor a scăpat de rafală tocmai pentru că a fost cruțat în vederea colaborării sale (încă nu am găsit indicii clare în dosare), sau doar poate că așa a fost să fie, căzând teafăr în mâinile lor.

Împușcat în cap și agonizând, Nistor a fost transportat cu o căruță spre Caransebeș. Vorbim despre un erou decorat al Armatei Regale. Despre un partizan pe calea martiriului. Nu este clar dacă a murit pe drum sau într-un dispensar de acolo. Avea două fetițe. Într-un interviu acordat jurnalistului Constantin Mărăscu, doamna Maria Cristescu, una dintre fiicele lui Nistor Duicu, relata că peste ani avea să afle unele detalii chiar de la căruțașul care îi transportase tatăl muribund. Reproduc pasajul întocmai: ”Acum, încoa, după Revoluție, am vorbit cu omul care l-o dus cu căruța la Caransebeș. Și mi-o zis că tot drumul, până o murit, ticu s-a gândit la noi și s-a văitat: au, fecele mele, au, fecele mele”.

Răzvan Gheorghe