Tricolorul nu este recuzită de stradă. Despre confiscarea simbolurilor naționale

În ultimii ani, asistăm la o formă stridentă și agresivă de manifestare publică a unui curent care se autointitulează „suveranist”. Drapați în tricolor, unii protestatari transformă simbolurile fundamentale ale identității naționale într-o recuzită de miting, într-un instrument de presiune și într-un paravan pentru un discurs resentimentar, adesea violent. Steagul devine pancartă, imnul – zgomot de fond pentru huiduieli, iar memoria eroilor – decor pentru demonstrații ce frizează indecența.

Drapelul României nu este un obiect de consum politic. El concentrează istorie, sacrificiu și continuitate. În momentele de cumpănă – de la 1848 la 1918 și mai departe – tricolorul a însoțit aspirațiile legitime ale românilor către libertate și unitate. A-l transforma în pretext pentru invective, pentru instigare sau pentru escaladarea urii înseamnă a-i deturna sensul.

Patriotismul autentic este tăcut, constructiv și responsabil. El nu se manifestă prin strigăte isterice sau prin ocuparea simbolică a cimitirelor și monumentelor. A te urca pe morminte, a profana spații sacre sau a huidui imnul național – gesturi semnalate în unele manifestații recente – contrazic frontal ideea de respect pentru națiune. Nu poți invoca iubirea de țară în timp ce sfidezi memoria celor care au murit pentru ea.

Există o diferență esențială între patriotism și naționalismul de paradă. Primul presupune asumare, muncă, responsabilitate civică, respect pentru lege și pentru instituții. Cel de-al doilea se hrănește din spectacol, din emoție colectivă manipulată și din antagonizarea permanentă a „dușmanului” – fie el intern sau extern.

Partidul Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), care și-a asumat explicit eticheta „suveranistă”, a capitalizat electoral această retorică inflamatorie, construind o identitate politică centrată pe simboluri naționale și pe un discurs anti-sistem. Problema nu este utilizarea simbolurilor – aceasta este legitimă într-o democrație –, ci instrumentalizarea lor în scop propagandistic, până la golirea de sens.

Când patriotismul devine brand politic, iar tricolorul – logo de campanie, asistăm la o formă de comercializare a identității naționale. În loc să fie liant, simbolul devine armă retorică. În loc să unească, dezbină.

Discursul suveranist clamează apărarea interesului național, respingerea ingerințelor externe și protejarea resurselor publice. Cu toate acestea, apar frecvent acuzații și controverse legate de utilizarea fondurilor publice pentru acțiuni externe, inclusiv pentru deplasări și campanii de imagine peste hotare, în special în Statele Unite. Dacă aceste cheltuieli sunt reale și documentate, ele ridică o întrebare legitimă: cum se împacă retorica suveranității cu investițiile politice în validare externă?

Adevărata suveranitate nu se proclamă în mitinguri zgomotoase și nu se validează prin fotografii la Washington. Ea se construiește prin instituții solide, prin politici coerente și prin respectarea cadrului constituțional. Suveranitatea nu este izolaționism, iar patriotismul nu este ostilitate față de partenerii strategici.

Un aspect grav al unor manifestații este instrumentalizarea spațiilor cu încărcătură simbolică – cimitire, monumente, locuri ale memoriei. A transforma aceste locuri în tribune de scandări înseamnă a confunda comemorarea cu agitarea. Memoria eroilor nu are nevoie de megafon, ci de reculegere.

Imnul național nu este cântec de galerie. El este expresia solemnă a unei istorii comune. A-l huidui sau a-l folosi selectiv, doar atunci când convine unei agende politice, înseamnă a-l trivializa. Așa cu ponta a cenzurat Imnul nostru sfânt pe arena Națională tăind strofa când care era evocat împăratul Traian, fiindcă președintele de atunci era traian Băsescu.

Desigur, dreptul la protest este garantat într-un stat democratic. Orice cetățean sau formațiune politică are dreptul de a-și exprima opiniile, inclusiv în stradă. Problema apare atunci când protestul devine pretext pentru incitare, pentru degradarea simbolurilor sau pentru manipularea emoțională a mulțimilor.

Democrația nu înseamnă doar libertatea de a striga, ci și obligația de a respecta. Nu doar dreptul de a critica, ci și datoria de a construi.

România nu are nevoie de patriotism teatral, ci de responsabilitate publică. Nu de tricolor folosit ca mantie ideologică, ci de respect autentic pentru valorile pe care acesta le reprezintă. Simbolurile naționale nu aparțin unui partid, unei ideologii sau unui lider. Ele aparțin tuturor.

Adevăratul patriot nu urcă pe morminte, nu murdărește steagul cu invective și nu transformă imnul în fundal pentru huiduieli. Adevăratul patriot construiește, unește și respectă.

Într-o vreme a exceselor retorice, poate că cea mai profundă formă de suveranitate este luciditatea.

Al.Florin Țene