Noul Testament împușcat de securiști

Așa arată Noul Testament împușcat de trupele de Securitate (foto arhiva personală). Partizanul Nicolae Ciurică îl purta în sacul de merinde, alături de muniții și de alte lucruri necesare vieții în clandestinitate. E convins că Noul Testament i-a salvat viața, deviind sau oprind glonțul ce-i fusese menit.

În iunie 1951, după ce Dumitru Ișfănuț zis ”Sfârloagă” fusese grav rănit lângă satul Borlovenii Noi (dar reușise să scape cu viață, împușcând mortal un milițian), partizanii din subgrupul său s-au mutat pentru o perioadă în codrii Semenicului. Ișfănuț lipsea în această campanie – resimțindu-se, rămăsese să fie tratat la sălașul unui om de încredere. Fără el, facțiunea avea următoarea componență: Gheorghe Serengău, Iancu Baderca, Ion Caraibot, Nicolae Ciurică și Victor Curescu. Restul luptătorilor supraviețuitori ai Grupării ”Uță” rămăseseră în zona Verendin-Cornereva, alături de Dumitru Mutașcu zis ”Fus”.

Aflând că un brigadier silvic îi turnase la Securitate (acesta fiind un colaborator prolific), cei 5 partizani se duc să-l pedepsească. Ajunși la canton în puterea nopții, exact când îi cereau socoteală turnătorului, se dezlănțuie iadul pe pământ: rafale de mitralieră spulberă geamurile, iar Nelu Caraibot cade într-o baltă de sânge. E o ambuscadă. Sunt înconjurați de trupele de Securitate.

Fără să se piardă cu firea, partizanii răspund pe măsură. Aruncă grenade și deschid focul cu pistoalele-automate. Se trage ca la război. E care pe care. La răstimpuri, exploziile luminează întunecimile pădurii. Grav rănit în mâna dreaptă, Caraibot e cărat cu rândul de ortaci, cu toții fiind disperați să găsească o breșă salvatoare. Și o găsesc. Sparg împresurarea și dispar în codrul vechi de fag, alergând printre gloanțe. Ce a urmat mi-a povestit domnul Nicolae Ciurică, ultimul partizan în viață al României și totodată protagonist al acestei istorii:

”Ne-am îndepărtat destul de rapid cu toate că trebuia să cărăm rănitul. Nelu avea dureri mari, sângera abundent. A insistat să-l pansăm dar n-am putut face asta în condiții de noapte și fugă. Ar fi fost foarte riscant să ne oprim, să aprindem lanternele și să scotocim prin ranițe, nu știam dacă securiștii porniseră în urmărirea noastră sau dacă erau și alte efective comasate în zonă. I-am legat o cârpă peste rană și-am strâns-o cât am putut de tare ca să mai oprească sângerarea, altă soluție nu exista. Am mers întreaga noapte, când s-a crăpat de ziua ajunseserăm la Poiana Ciula, în apropierea Teregovei. Abia acolo i-am spălat rana, i-am pansat-o și l-am îngrijit cu medicamentele găsite de fiecare prin ranițe.

Atunci am văzut că sacul meu de merinde fusese ciuruit de gloanțe, nici nu băgasem de seamă. Unul străpunsese Noul Testament, pe care-l purtam întotdeauna cu mine. Răzbise pe partea cealaltă, dar nu m-a putut atinge și asta numai datorită cărții sfinte, care l-a încetinit și i-a deviat traiectoria. Dacă n-aș fi avut-o, glonțul mi-ar fi perforat șoldul, cine știe ce s-ar mai fi ales de mine. Coperțile groase și numărul mare de pagini m-au salvat. Asta m-a cutremurat, măi băiatule.

Când le-am arătat-o, ortacii au prins a se-nchina. S-a lăsat o tăcere adâncă. Noul Testament a trecut din mână-n mână. Ce dovadă mai mare putea fi că Dumnezeu mă veghease și-mi salvase viața? Și acum mi se face pielea de găină.

Temându-mă că o s-o pierd, la ceva vreme după incident i-am încredințat cartea unui consătean din Titerlești, Pătru Răducan, om de toată nădejdea. A păstrat-o cu grijă și mi-a înapoiat-o peste ani de zile, când m-am eliberat din închisoare. De-atunci nu ne-am mai despărțit niciodată. În timp s-a deteriorat, coperțile nu mai există, că le-au atins multe mâini, s-au scurs mai bine de șaptezeci de ani de la noaptea aia, dar urma glonțului se vede foarte bine. O biblie împușcată e dovada că Dumnezeu a fost, este și rămâne alături de toți cei care aleg să-I urmeze calea. În urmă cu ceva vreme mi-a cerut-o arhiepiscopul Timișoarei, Ioan Selejan, mitropolit al Banatului, însă i-am transmis că nu mă pot despărți de ea cât încă sunt în viață. Chiar nu pot, a devenit o parte din mine”.

P.S. E o adevărată minune că domnul Nicolae Ciurică a trăit ca să își mărturisească foștii camarazi de arme. E de ajuns să știți cum au sfârșit toți ceilalți amintiți în textul de mai sus: Baderca, Serengău și Curescu au murit la zid, în fața plutonului de execuție, în timp ce Ișfănuț și Caraibot aveau să piară în luptă cu trupele de Securitate. Și ei sunt numai câteva exemple din cei peste 80 de partizani care au activat de-a lungul anilor în Gruparea ”Uță”. După capturare (primăvara lui 54), deși bătut și torturat, Nicolae Ciurică a refuzat orice fel de colaborare cu Securitatea, motiv pentru care, la proces, securiștii au cerut condamnarea lui la moarte. A scăpat milimetric de zid, într-un final fiind condamnat la 25 de ani de pușcărie politică din care a executat 10 (Jilava, minele de plumb de la Baia Sprie și Gherla, unde a rămas cea mai mare parte a detenției), până la decretul din 1964.

Răzvan Gheorghe