Iluzia comunității transatlantice

✔️ ILUZIA COMUNITĂȚII TRANSATLANTICE DE PATRIOȚI / America First înseamnă că Europa va rămâne întotdeauna pe locul 2. Iar atunci când interesele fundamentale ale celor doi parteneri strategici se vor ciocni, noi va trebui întotdeauna să cedăm. Fără drept de apel!

Ideea că Trump ar încerca să facă un soi de coaliție cu lideri suveraniști din Europa este o mare iluzie. În mod paradoxal, actualul șef de la Casa Albă are nevoie de lideri foarte slabi în Europa, nu de politicieni ca Orban, capabili să spună NU atunci când interesele naționale sunt lovite de America First. Iată de ce intervențiile Casei Albe în alegerile din UE au fost mai degrabă retorice, decât capabile să producă o mare schimbare. Iar în cazul României nu a fost vorba nici măcar de simplul suport verbal.

Viktor Orban a pus pe masă un vis care a prins imediat la public. El militează pentru o familie de națiuni suverane care intră în Bruxelles, îl ”ocupă”, îl schimbă din temelii și ”face Europa mare din nou”. Mesajul său aprinde săli, le dă energie militanților și îi face pe mulți patrioți europeni să creadă că, în sfârșit, există o axă capabilă să răstoarne ordinea veche, globalistă.

Din nefericire, însă, în spatele entuziasmului stă o confuzie foarte periculoasă, anume ideea că Donald Trump ar fi, prin instinct și prin interes, un lider al unei cauze naționaliste comune. Un soi de garant al suveraniștilor europeni. Realitatea stă exact pe dos. Trump nu dorește o alianță între ”egali”, ci continuarea relației de dependență a europenilor față de Statele Unite.

Trumpismul nu funcționează ca o fraternitate ideologică (așa cum și eu speram, alături de Viktor Orban și milioane de patrioți), ci ca o piață de tranzacții. În lumea lui Trump nu există solidaritate între națiuni suverane, există un raport de forță și numeroase facturi de plată. ”America First” sună a poezie patriotică doar în urechile americanilor. În rest, proiectul este un contract unilateral în care America câștigă, iar ceilalți se aliniază cuminți.

O ”internațională naționalistă” coerentă ar cere parteneri cu suveranitate reală, capabili să spună ”nu” atunci când interesul național local se lovește de interesul american. Dar un astfel de ”nu” este, în mod cinic, fix lucrul pe care Trump nu îl tolerează. Îl consideră un afront direct (vezi reacția față de europenii care au refuzat să atace Iranul). Liderii puternici care își apără cu adevărat țara devin imediat incomozi, întrucât nu mai sunt ușor de împins în negocieri, nu mai pot fi folosiți ca simple pârghii și, mai ales, nu mai acceptă să-și convertească suveranitatea în monedă de schimb.

Orban vorbește despre ”sufletul Europei”, despre lupta din biserici, comunități, universități, despre o renaștere a continentului împotriva federalismului. Trump, în schimb, privește Europa în termeni de utilitate imediată și de perspectivă: cât plătește, cât cumpără, cât cedează. Pentru el, Europa rămâne un furnizor de servicii strategice și economice. Adică mai mulți bani la bugetul NATO (spre industria de armament americană), acces și avantaje pentru interesele SUA, baze militare oriunde cere Pentagonul, angajamente în Orientul Mijlociu, energie scumpă, concesii.

Într-o astfel de logică a mardeiașului de cartier, ”patriotul european” este binevenit doar cât timp se dovedește a fi un manager local disciplinat, care mobilizează electoratul anti-globalist, dar livrează în final produsul dorit de Trump (cu America în frunte, iar ceilalți la rând). Când începe să pună condiții, când își apără piața, energia, industria, când refuză tarifele, când așează interesul național înaintea ”deal-ului” cerut de Washington, europeanul patriot nu mai este un aliat. El devine automat un obstacol lipsit de recunoștință.

De aceea ar fi naiv să credem că apropierea de Trump reprezintă o garanție pentru suveraniștii europeni. Se confundă adesea retorica și similitudinile de limbaj cu o alianță reală de interese. Se crede că dacă porți o șapcă, dacă adopți un slogan, dacă declari ”Make X Great Again”, ai intrat automat sub o umbrelă protectoare. Dar umbrela trumpistă nu se deschide din simpatie, ci din calcul meschin. Astăzi poți fi util ca instrument de presiune asupra Bruxelles-ului, însă mâine ești sacrificat dacă strici ecuația.

Oricât ar supăra pe unii adevărul incomod, Washingtonul nu are niciun apetit să sprijine lideri europeni care ar putea negocia foarte dur și independent. Așa arată o putere care vrea control, nu parteneriat. Ea îți permite să exiști, dar nu te lasă să devii negociator al propriilor interese.

Trump nu vrea o mare familie a patrioților, ci o simplă franciză americană, gen McDonald’s. El dictează meniul, prețurile și regulile. Iar liderii europeni sunt doar manageri locali care primesc denumirea brand-ului (MAGA, MEGA etc), primesc atenție, primesc uneori un impuls mediatic, dar nu primesc dreptul de a schimba rețeta după gustul național. Dacă încearcă, li se taie imediat aprovizionarea.

Între idealul lui Orban al solidarității și practica trumpistă a tranzacției de tip mafiot s-a căscat o adevărată prăpastie. Una plină de dezamăgiri pentru patrioții europeni.

De aici ar trebui să pornească un patriotism european matur, din renunțarea la orice iluzie. Nu există o ”internațională naționalistă” coerentă sub Trump, pentru că Trump nu are nici interesul, nici reflexul de a construi egalitate între suveranități. În cel mai bun caz, există aliniere temporară pe câteva teme (anti-globalism, scepticism față de federalismul UE, conservatorism cultural), dar în clipa în care intră în joc tarifele, energia, industria, tehnologia, securitatea, totul se reduce la un singur criteriu: câștigul american imediat.

Cine își imaginează că Trump va sacrifica un avantaj american pentru ”cauza comună” a patrioților europeni se amăgește cu o iluzie pe care geopolitica o spulberă rapid și dur.

În atari condiții, miza pentru patrioții români și europeni nu este să-și caute un protector providențial la Washington, ci să-și construiască forța aici, acasă. Și să negocieze fără complexe, dar și fără servilism. Suveranismul nu înseamnă un fan-club cu sediul la Mar-a-Lago, ci instituții funcționale, economie rezistentă și autosuficientă în mare măsură, control real al deciziilor strategice, capacitatea de a spune ”da” când e bine și ”nu” când e rău. Iar dacă ”nu”-ul se dovedește a fi imposibil, atunci nu vorbim despre suveranitate, ci despre decor.

Cel mai sănătos test pentru cei încă nedumeriți despre rolul lui Trump este unul brutal de simplu. Imaginează-ți că mâine Trump ar cere ceva foarte bun pentru America, dar foarte rău pentru România. Ce ai alege?

Dacă poți răspunde fără ezitare, atunci poate a venit timpul ca patrioții să înceteze să se comporte ca admiratori ai America First. Și să reînvețe să fie, în primul rând, apărători ai interesului propriu. Pentru că, în politica de putere, naivitatea nu reprezintă o scuză, ci o condamnare la dependență perpetuă și la statutul de sclav.

Adrian Onciu