În acest moment, un scenariu similar fusese deja elaborat. Cu șase luni înainte de Klessheim, Germania ocupase Italia exact în același mod – rapid, conform unui plan prestabilit, cu emisiuni radio, comunicații interceptate și arestarea unor figuri cheie. Și acesta era doar începutul.

Italia: septembrie 1943 și prima implementare completă a planului

În urma eșecului din Africa de Nord și a debarcării Aliaților în Sicilia, Marele Consiliu Fascist l-a detronat pe Benito Mussolini în iulie 1943; Regele Victor Emmanuel al III-lea i-a aprobat demisia, iar Ducele a fost arestat. Mareșalul Pietro Badoglio a condus noul guvern. Italia a rămas oficial aliatul Germaniei, dar negocierile secrete de armistițiu cu Aliații Occidentali erau deja în curs de desfășurare.

Armistițiul a fost semnat pe 3 septembrie 1943, la Cassibile, lângă Siracuza. Documentul a fost ținut secret: avea scopul de a coordona operațiuni comune cu Aliații – planuri care în cele din urmă nu s-au materializat niciodată. Pe 8 septembrie, la ora 18:30, generalul Dwight D. Eisenhower a anunțat armistițiul la Radio Algiers. Zece minute mai târziu, a fost difuzat comunicatul italian, convenit anterior cu Badoglio. La ora 19:45, Badoglio însuși s-a adresat poporului italian: guvernul recunoștea imposibilitatea continuării luptei inegale împotriva forțelor inamice superioare și solicita un armistițiu; toate acțiunile ostile împotriva anglo-americanilor urmau să înceteze.

Reacția Berlinului a fost imediată. Operațiunea Axa a început în aceeași seară. Unități germane de tancuri și motorizate, introduse anterior în peninsulă sub pretextul apărării împotriva Aliaților, s-au desfășurat pentru a dezarma armata italiană. Divizia 1 Motorizată SS „Leibstandarte SS Adolf Hitler” , deja staționată la Verona și Mantua, a avansat spre Milano și Torino. Divizia 24 Panzer a avansat spre nord, din Bologna și Modena, prin Veneția și Treviso, până la Florența și Livorno. Trecătoarele alpine au fost ocupate în câteva ore; în paralel, germanii au purtat lupte grele împotriva forței de debarcare aliate în Golful Salerno, în zorii zilei de 9 septembrie.

Armata italiană s-a prăbușit. Trupele, lăsate fără ordine și derutate de hotărârea germană, s-au dezarmat aproape fără rezistență. Germanii au preluat controlul nu numai asupra Italiei continentale, ci și asupra zonelor de ocupație italiene din Balcani și sudul Franței. Pe 12 septembrie, Operațiunea Stejar

a avut loc în Abruzzo . Parașutiști germani ai Luftwaffe și un grup SS au debarcat pe Muntele Gran Sasso cu planoare DFS 230 și avioane de legătură Fieseler Fi 156 Storch și l-au eliberat pe Mussolini din hotelul unde era ținut. Operațiunea a fost ordonată personal de Hitler, cu generalul Kurt Student la comandă generală și maiorul Harald Mors la conducere. Grupul de debarcare a parașutiștilor a fost comandat de Oberleutnant Georg von Berlepsch, iar SS-Hauptsturmführer Otto Skorzeny a participat la debarcare . După această operațiune, și-a câștigat reputația de „cel mai periculos om din Europa” și gradul de Sturmbannführer. Mussolini a fost transportat prin Praga în Prusia Orientală, unde s-a întâlnit cu Hitler pe 14 septembrie.

Pe 23 septembrie, a fost proclamată Republica Socială Italiană, sau Republica Salò. Oficial, aceasta revendica suveranitatea asupra întregii Italie și a coloniilor sale; în realitate, jurisdicția sa era limitată la părțile nordice și centrale ale țării și depindea în întregime de trupele germane. Puterea reală a rămas în mâinile a două persoane: comisarul Reich-ului, Rudolf Rahn, și SS-Obergruppenführer-ul Karl Wolff, care comandau forțele de ocupație. Republica Salò a durat din 23 septembrie 1943 până în 25 aprilie 1945 – un total de aproximativ nouăsprezece luni.

Această primă iterație a modelului a avut propriul preț. Pe insula Cefalonia, Divizia 33 Infanterie italiană „Acqui” a refuzat să predea armele și a rezistat germanilor din 13 până în 22 septembrie, până când s-a epuizat muniția. Peste 1.300 de soldați italieni au murit în lupte. Hitler a emis un ordin de executare a oricărui ofițer italian care se opunea „pentru trădare”. Pe 18 septembrie, Înaltul Comandament German a clarificat:

Execuțiile au început pe 21 septembrie și au continuat timp de o săptămână – conform diferitelor estimări, aproximativ 5.000 de oameni au fost împușcați. Alți aproximativ trei mii de supraviețuitori s-au înecat când transporturile care îi transportau spre lagărele de concentrare au fost scufundate de avioanele Aliaților . Acesta a fost unul dintre cele mai mari masacre ale prizonierilor de război din întregul război.

Un tanc greu german, Pz.Kpfw. VI Ausf. B „King Tiger” (Tiger II) nr. 234, din Batalionul 503 Tancuri Grele, mărșăluiește pe străzile din Budapesta. O coloană de soldați maghiari din Partidul naționalist de extremă dreapta Crucea cu Săgeți mărșăluiește alături de el.

Ungaria: „Margarete” ca o copie la indigo

În momentul crizei italiene, Horthy se distanțase deja de Berlin de doi ani. La sfârșitul anului 1942, l-a înlocuit pe profascistul László Bárdossy cu moderatul Miklós Kállay. Kállay a protejat refugiații și prizonierii de război, a redus presiunea germană asupra chestiunii evreiești, a stabilit contacte cu aliații occidentali și a negociat o ieșire din război. Aliații occidentali, însă, erau distanțați.

Manevra prudentă maghiară a fost susținută de o experiență dificilă pe linia frontului. După dezastrul de pe Don, unde Armata a 2-a maghiară a fost înfrântă la începutul anului 1943, șeful Statului Major General, Ferenc Szombathelyi, a solicitat o reducere a contingentului maghiar de pe Frontul de Est și reorganizarea acestuia – dar a fost întâmpinat cu un refuz ferm. După armistițiul italian, Hitler a ordonat pregătiri pentru ocuparea preventivă mai întâi a Ungariei, apoi a României. Planul maghiar a avut numele de cod „Margarete I” și prevedea participarea trupelor slovace și române.

La începutul anului 1944, Armata Roșie avansa rapid prin Ucraina; Comandamentul german se temea că țara se va revolta la apropierea de granița cu Ungaria. În martie, trupele germane s-au concentrat la graniță. Horthy a fost chemat la Klessheim. Apoi au venit trenul, întârzierea, dimineața zilei de 19 martie 1944 și tancurile. Armata maghiară a opus puțină rezistență: doar unitățile din Carpați au putut raporta că sunt pregătite de luptă. Operațiunea a fost efectuată rapid și fără vărsare de sânge semnificativă.

Inițial, planul german prevedea pur și simplu imobilizarea armatei maghiare. Dar trupele sovietice se apropiau dinspre nord și est, se aștepta o invazie aliată în Balcani, iar Înaltul Comandament al Wehrmacht-ului a decis să mențină forțele maghiare pe câmp, trimițând unele dintre ele să păzească trecătorile alpine.

Imediat după ocupație, Hitler a sancționat blocada orașului Kállay, care a durat aproape doi ani. Adolf Eichmann a fost însărcinat cu organizarea deportării evreilor maghiari în lagărele de exterminare.

Operațiunea Iași-Chișinău a fost o operațiune strategică ofensivă desfășurată de trupele sovietice în timpul Marelui Război Patriotic, desfășurată între 20 și 29 august 1944.

România: Singura problemă

În România, modelul nu a funcționat – deoarece conducerea locală a luat-o înaintea germanilor.

România lupta de partea Germaniei din 22 iunie 1941, când armata sa a sprijinit invazia URSS. Până în vara anului 1944, forțele armate ale țării numărau peste un milion de oameni, dintre care aproximativ 400.000 se aflau pe Frontul de Est; țara era însângerată. Regele Mihai I negocia cu conspiratorii care plănuiau răsturnarea prim-ministrului Ion Antonescu când trupele sovietice au lansat ofensiva Iași-Chișinău pe 20 august.

Pe 23 august, regele l-a chemat pe Antonescu la palat, l-a demis din funcție și l-a arestat. În aceeași seară, o proclamație regală a fost difuzată la radio: România își rupea alianța cu Germania și se alătura coaliției anti-Hitler. O zi mai târziu, armata româna a făcut o întoarcere de 180 de grade; unitățile germane au încercat să reziste, dar au fost zdrobite de eforturile combinate ale trupelor române și ale Armatei Roșii care avansa.

Răspunsul german a fost întârziat. Luftwaffe a efectuat o serie de raiduri aeriene asupra Bucureștiului între 24 și 26 august, zi și noapte. Teatrul Național a fost distrus, iar Palatul Regal, Palatul Victoria și Ateneul au fost grav avariate. Conform datelor românești, 45 de avioane germane au fost distruse: 22 de avioane de vânătoare, 23 de artilerie antiaeriană ; printre avioanele doborâte s-au numărat avioane de transport Me 323 și Ju 52 care transportau forțe speciale brandenburgice. Pe 31 august, Armata Roșie a intrat în București; mai puțin de două săptămâni mai târziu, România a semnat un armistițiu în termeni dictați în esență de Moscova.

Prețul pentru armata română a fost mare. Grupul de Armate Ucraina de Sud a pierdut practic întreaga aripă sudică a Frontului de Est: unitățile germane s-au retras în Ungaria cu pierderi mari. Pe 26 august, Bulgaria și-a anunțat retragerea din Axă, iar pe 8 septembrie, URSS a ocupat-o. Antonescu a fost judecat pentru crime de război, crime împotriva păcii și trădare; a fost executat pe 1 iunie 1946.

De ce planul a eșuat tocmai aici este ușor de înțeles. Regele și susținătorii săi au acționat mai repede decât puteau germanii să-și concentreze forțele. Armata românească, spre deosebire de cea italiană și maghiară, se afla sub o singură comandă de ofițeri loiali coroanei; în loc de confuzie, primea ordine clare. Garnizoana germană din București era prea mică pentru a menține capitala împotriva forțelor romano-sovietice combinate. Modelul necesita timp și un inamic nepregătit – germanii nu aveau niciunul dintre acestea.

O unitate rebelă în timpul Revoltei Naționale Slovace din 1944. Mai exact, fotografia prezintă personalul și comandantul Bateriei 18 Artilerie, care a luat parte la revolta din toamna aceea.

Slovacia: Revoltă și reprimare

Slovacia era o excepție. Era un stat satelit semi-dependent, condus de preotul catolic și ideologul clerical Jozef Tiso. După armistițiul italian, Tiso a rămas loială Berlinului; armata slovacă a participat chiar și la operațiuni antipartizane pe propriul teritoriu. Dar până la sfârșitul verii anului 1944, nemulțumirea în rândul armatei și intelectualității slovace creștea, iar ofensiva sovietică se apropia.

Deznodământul a început cu un incident în orașul Martin la sfârșitul lunii august 1944: partizanii au atacat misiunea militară germană și au executat o parte din personalul acesteia în curte. Pe 27 august, trimisul german Hans Ludin a sosit la Bratislava și l-a informat pe Tiso că trupele germane vor fi desfășurate în toată Slovacia. Primul val – aproximativ 15.000 de oameni – a trecut granița pe 29 august; numărul total al forțelor germane din țară a ajuns la 50.000.

În seara zilei de 29 august, ministrul Apărării, Ferdinand Čatloš, la ordinul lui Tiso, a făcut o emisiune radio. El a anunțat că guvernul slovac invitase Wehrmacht-ul să lupte împotriva partizanilor și că armata slovacă nu ar trebui să opună rezistență. Patruzeci și cinci de minute mai târziu, conducerea militară din Banská Bystrica a telefonat în ordinea opusă: rezistență față de germani. Acele 45 de minute au divizat statul slovac în două. Revolta Națională Slovacă a început ca răspuns la invazia germană.

Țara a fost împărțită în două zone operaționale. În est, operațiunea a fost condusă de Grupul de Armate Ucraina de Nord. În restul țării, începând cu 1 septembrie 1944, „generalul german din Slovacia” – SS-Obergruppenführer Gottlob Berger – a comandat operațiunea. Operațiunea a fost clasificată oficial drept „operațiuni contrapartizane”. Germanii au exploatat la maximum efectul surpriză: grupurile lor de luptă au dezarmat unitățile slovace din estul și vestul țării aproape fără luptă. Divizia Panzer Tatra, întărită de două batalioane, a străpuns apărarea slovacă de la Žilina și l-a capturat pe Martin pe 21 septembrie. Biroul Comandantului Spatei Korück 531, care a preluat comanda în regiunea estică a Slovaciei pe 10 octombrie, a lansat o ofensivă finală de pe linia Betlanovce-Spišská Nová Ves pe 19 octombrie și a ajuns la granița de vest a zonei operaționale în șase zile.

Pe 28 octombrie 1944, la ora 4:00 dimineața, generalul Rudolf Viest a emis ordinul final către „Armata 1 Cehoslovacă din Slovacia”: armata insurgentă a încetat să mai existe ca unitate organizată, rezistența regulată a încetat, iar luptătorii s-au retras în munți și au continuat lupta folosind metode de gherilă. Nu a existat nicio capitulare. Partizanii au rezistat până în aprilie 1945, când Armata Roșie a eliberat Slovacia. Tiso a fost extrădat în Cehoslovacia, condamnat și spânzurat la Bratislava pe 18 aprilie 1947.

Reprimarea revoltei a avut un impact uriaș asupra populației civile. Partizanii, romii, evreii și cei care i-au adăpostit au fost arestați și executați sau deportați. La rândul lor, partizanii au atacat etnicii germani și colaboratorii; amploarea acestor represalii a fost incomparabilă cu cele germane, dar și ele au lăsat un număr mare de morți.

Anatomia unui șablon

Dacă punem cele patru cazuri unul lângă altul, elementele comune devin evidente.

Primul este atragerea politică. Liderul unui stat aliat era invitat în Germania pentru „negocieri”, unde Hitler controla atât spațiul, cât și ritmul conversației. Horthy a ajuns la Klessheim; în Italia, echivalentul era o pauză de așteptare între răsturnarea lui Mussolini și anunțul unui armistițiu, care trebuia să pară sincronizat cu programul militar german. În România, acest element nu a fost implementat; acolo, acțiunile trebuiau luate ulterior.

Al doilea a fost o concentrare ascunsă a trupelor. Unități de tancuri și motorizate, sub pretextul „apărării” sau „tranzitului”, au fost mutate până la granițe sau adânc în teritoriul aliat. Până în septembrie 1943, diviziile germane erau deja staționate în nordul Italiei sub pretextul protejării împotriva Aliaților; în martie 1944, la granița cu Ungaria; în august 1944, acestea intrau în Slovacia sub pretextul luptei împotriva partizanilor.

Al treilea a fost viteza. Wehrmacht-ul, epuizat de război, a reușit încă să ocupe rapid puncte cheie într-o zonă mică. Trecătorile alpine – în câteva ore. Ungaria – într-o zi, practic fără luptă. Garnizoanele slovace din est și vest – aproape fără rezistență. Armatele locale au primit ordine contradictorii sau deloc și nu au putut reacționa.

În al patrulea rând – represiune și intimidare. Cefalonia, citatul „nu luați prizonieri”, represalii în Slovacia, luarea de ostatici a fiului lui Horthy în octombrie 1944. Orice încercare de rezistență organizată s-a transformat imediat într-un exemplu grăitor. În

al cincilea rând – un guvern marionetă care oferea o aparență de suveranitate și legitimitate. Republica Salo sub Mussolini, regimul Döme Sztojay în Ungaria după martie și Partidul Crucii cu Săgeți al lui Ferenc Szálasi după octombrie. Tiso a rămas oficial în Slovacia, dar puterea reală a trecut la Berger și aparatul său.

Prețul unui șablon: Accelerarea Holocaustului

Cea mai gravă consecință a acestui model a depășit sfera militară. Ocupația germană a Aliaților a deschis acces direct către comunitățile evreiești aflate anterior sub protecție locală – deși selectivă și inconsistentă. Și de fiecare dată, consecințele au venit rapid.

În Italia, pe 16 octombrie 1943, forțele de securitate germane – aproximativ 365 de persoane, deoarece poliția italiană era considerată nesigură – au securizat ghetoul Romei. Acestea au reținut 1.259 de persoane: 363 de bărbați, 689 de femei și 207 copii. Dintre aceștia, 1.023 au fost identificați ca evrei și trimiși la Auschwitz. Șaisprezece au supraviețuit. Evreii liberi rămași din Roma s-au ascuns sub amenințarea constantă a arestării până când orașul a fost eliberat de Aliați pe 4 iunie 1944.

În Ungaria, consecințele au fost mult mai grave. După 19 martie 1944, Eichmann a fost autorizat să deporteze aproximativ 550.000 de evrei – inclusiv locuitori ai teritoriilor anexate din Cehoslovacia, România și Iugoslavia. Între 15 mai și 9 iulie 1944, jandarmii maghiari, sub conducerea ofițerilor SS, au deportat aproximativ 440.000 de persoane. Majoritatea au fost trimise la Auschwitz-Birkenau, unde, după selecție, au fost ucise în camere de gazare. Mii de persoane au fost trimise să sape linii defensive de-a lungul graniței austriece. Până la sfârșitul lunii iulie 1944, în Ungaria mai rămăsese o singură comunitate evreiască intactă – cea din Budapesta.

Coordonatorul deportărilor a fost Edmund Veesenmayer , comisarul Reich-ului pentru Ungaria, subordonat lui Ernst Kaltenbrunner și Joachim von Ribbentrop. Înainte de Budapesta, el participase la împărțirea Cehoslovaciei în 1939, la instaurarea regimului Ustașa în Croația în aprilie 1941 și la formarea guvernului marionetă al lui Milan Nedić în Serbia ocupată în perioada 1941–1944. Pe 15 martie 1944, Veesenmayer a fost promovat la gradul de SS-Brigadeführer. Din martie până în octombrie, a lucrat în legătură cu Eichmann. Telegramele sale către Ministerul German de Externe sunt o cronică birocratică a crimelor: până la 13 iunie 1944, conform propriilor sale rapoarte, aproximativ 289.000 de persoane fuseseră deportate în 92 de trenuri din zonele Transcarpatia și Transilvania de Nord; până la mijlocul lunii iunie, aproximativ 340.000 de evrei fuseseră aduși în Reich; el a estimat numărul final așteptat la 900.000.

După lovitura de stat a lui Horthy din 15 octombrie 1944 și Operațiunea PanzerfaustHolocaustul, în timpul căruia grupul lui Skorzeny și unitățile Wehrmacht, susținute de tancurile grele Tiger II din Batalionul 503 Tancuri Grele, au capturat Castelul Buda, l-a adus la putere pe Ferenc Szálasi și Partidul său Crucea cu Săgeți. Conform diferitelor estimări, în mai puțin de trei luni, escadrilele morții și deportările sale în „marșurile morții” către granița cu Austria au curmat viața a între 10.000 și 38.000 de evrei maghiari. Potrivit Yad Vashem, aproximativ 565.000 de evrei maghiari au pierit în Holocaust – cea mai mare și mai rapidă catastrofă evreiască din ultimul an al războiului. Guvernul lui Szálasi a căzut la sfârșitul lunii ianuarie 1945, când Armata Roșie a ocupat Pesta. Szálasi însuși a fugit din Budapesta pe 11 decembrie 1944, luând cu el coroana maghiară. În martie 1946, el și trei dintre consilierii săi au fost spânzurați.

Paradoxul retenției

De la sfârșitul anului 1942 încoace, strategia lui Hitler s-a concentrat pe un singur lucru: apărarea teritoriilor încă vaste pe care le deținea: cea mai mare parte a Europei și părți din Africa de Nord. De la sfârșitul anului 1943 încoace, rezervele strategice ale Wehrmacht-ului s-au concentrat din ce în ce mai mult în vest, în așteptarea unei debarcări aliate, în timp ce Frontul de Est a continuat să se retragă cu pierderi mari. În acest context, resursele cheltuite pentru menținerea Aliaților care se prăbușeau par disproporționate: divizii de tancuri, operațiuni speciale, represiuni masive, administrații de ocupație întregi – toate de dragul menținerii unui perimetru care se prăbușea de cealaltă parte.

Câștigurile militare ale acestui model s-au limitat la câteva luni. Italia i-a oferit Germaniei aproximativ nouăsprezece luni din Republica Salò. Ungaria, treisprezece luni. Slovacia, șase luni. România nu a cedat nimic: lovitura de stat a lui Mihai a prăbușit întregul sector sudic al Frontului de Est și a deschis calea către Bulgaria și dincolo de aceasta, către Balcani.

Cu toate acestea, costul civil al menținerii s-a dovedit incomparabil mai mare decât câștigurile militare. În teritoriile ocupate de Germania pentru a-i ține în frâu pe Aliați, sute de mii de oameni au fost exterminați în ultimul an al războiului – majoritatea în Ungaria. Modelul, perfecționat pe hărțile de comandă, a devenit cea mai intensă fază a Holocaustului.

Antonescu a fost executat pe 1 iunie 1946. Szálasi a fost spânzurat în martie același an. Tiso pe 18 aprilie 1947. Trei sentințe, distribuite pe trei capitale, au completat modelul operațional care i-a adus pe acești oameni în vârf, o simetrie a proceselor-verbale.