Pr. Adrian Agachi, replică neașteptată pentru Cristian Tudor Popescu după ce i-a atacat pe creștini chiar în ziua de Paști: „Că să te mieri (miri) tu!”

În lumina orbitoare a Praznicului Învierii, secularismul își dezvăluie neputința ontologică de a cuprinde misterul mântuirii. Spațiul mediatic devine iarăși scena unor atacuri la adresa credincioșilor. Părintele Adrian Agachi, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, a oferit o replică eclezială la o nouă postare a jurnalistului Cristian Tudor Popescu, care atacă din nou creștinii. Acest răspuns apologetic reprezintă o mărturisire fermă a dreptei credințe. Teologia patristică ne învață că agitația minții lipsite de har se lovește de Piatra Hristos, generând zgomot inutil în locul tăcerii contemplative, titrează Gânduri din Ierusalim.

Sărbătorile mari aduc la lumină zbuciumul lăuntric al celor înstrăinați de Biserică. Mintea trufașă refuză taina, căutând justificări pământești pentru o realitate cerească. În acest sens, referindu-se la persiflarea jertfei euharistice și la ironiile repetate aduse rânduielilor pascale, Părintele Agachi sancționează această atitudine printr-o descriere pe care o vom cita în rândurile următoare:

„Domnul Cristian Tudor Popescu nu se poate abține de fiecare dată când avem sărbătoarea Sfintelor Paști. Anul acesta, în Săptămâna Mare, vorbea despre faptul că nu acceptă ca răspuns al întrebării de ce existăm „soluția simplă, chiar simplistă, chiar din topor, Dumnezeu”. Acum, de Paști, se întreabă de ce creștinii mâncă miel și nu semințe, miere și lăcuste. Avea bunicul scriitorului Ion Creangă o vorbă când era întrebat de ce făcea unele lucruri: „că să te mieri (miri) tu!”.”

Răul și negația nu au substanță proprie, fiind definite exclusiv prin raportarea la Adevărul Hristologic. Ortodoxia mărturisește că absența harului creează o goliciune pe care discursul ateist încearcă să o umple prin atacuri neîncetate asupra sfințeniei. Demontând tocmai acest paradox al necredinței care se hrănește din lumina pe care o contestă, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei evidențiază cum vocile seculare gravitează tot în jurul Făcătorului, după cum vom reproduce mai jos:

„Bine că mai există credință, altfel n-ar mai avea nici ateii, nici agnosticii despre ce scrie și vorbi. Vor, nu vor, tot în jurul existenței lui Dumnezeu și a lucrării Lui în lume trebuie să-și creioneze mărețele opinii.”

Libertatea umană este un dar dumnezeiesc, însă folosirea ei pătimașă duce la rătăcire. Biserica propovăduiește dragostea și respectul reciproc, chemând la dreaptă socoteală și la cultivarea virtuților. Nu este cerută o cenzură, ci o smerită pogorâre a minții în inimă și o decență a cuvântului rostit. Subliniind nevoia imperioasă a respectării aproapelui în zilele de mare praznic, Părintele Adrian Agachi concluzionează printr-un îndemn la bun-simț, pe care îl redăm textual în încheiere:

„Însă măcar de marile sărbători creștine ar face un mare bine păstrându-și filozofările pentru sine. E o recomandare, nu o impunere. Democrația presupune libertatea de exprimare, dar până la limita bunului-simț, o floare care crește foarte rar în societatea noastră. Hristos a înviat!”

Înainte de a adânci răspunsul apologetic al Bisericii, se cuvine să privim la izvorul acestei tulburări mediatice. Textul publicat de Cristian Tudor Popescu reprezintă o gravă rătăcire hermeneutică, o încercare seculară de a deconstrui sacralitatea jertfei pascale prin asocieri profund eronate. Confundând teologia Mielului lui Dumnezeu, prefigurată în Vechiul Testament, cu brutalitatea istorică a regelui Irod, autorul ratează complet sensul soteriologic al Praznicului. Pentru a înțelege exact dimensiunea acestei perspective lipsite de discernământ duhovnicesc, redăm mai jos postarea sa de pe rețelele de socializare, pe care o vom cita integral:

„Irodiada Paștilor. Vă simțiți bine, da? Friptura de miel, stufatul, drobul v-au mers la casa sufletului. Deși, aici, înainte de desfătarea gurii pline, e vorba de păstrarea unui statut social și ontologic: și pentru un creștin sărac, a nu avea de Paști o masă bogată, cu bucate „tradiționale”, înseamnă nu numai sărăcie, dar și că încetează să mai fie om, devine un paria. Aceeași idee ca în cazul celor două „fete” care discută despre o a treia: „Auzi, dragă, aia a ajuns să bea apă de la ghivetă!…”. Masa încărcată de Paști mai simbolizează ceva. Nu sacrificiul lui Iisus, căci El, ca și Ioan Botezătorul, nu punea în gură carne și n-a vorbit nicăieri despre omorârea mieilor de Pesahul morții Lui. E o celebrare a lui Irod „mare-mpărat, auzind s-a tulburat”. Căci el a poruncit să fie uciși toți pruncii mai tineri de 2 ani din cuprinsul stăpânirii sale. Irod a măcelărit puii oamenilor fiindcă se temea că își va pierde tronul, creștinii (ca, de altfel, și musulmanii!) ucid și devorează puii oilor, ca să nu fie dați jos din om. De Paști, credincioșii ar trebui să mănânce doar lăcuste, miere și semințe. Dar ei se mulțumesc să-L preamărească pe Mântuitor, nu încearcă să trăiască asemenea lui.”