”Sub pleoapa luminii” — o antologie a luminii, a durerii și a credinței

Doina Guriță semnează, prin antologia ”Sub pleoapa luminii”, o sinteză a vocației sale poetice: un parcurs liric coerent, în care motivele fundamentale — lumina și umbra, credința, memoria familială, dorul și timpul — se întrețes și se întrepătrund în imagini puternice, într‑un limbaj adesea confesiv, uneori liturgic, dar mereu sugestiv. Volumul, publicat în 2026 la prestigioasa editură clujeană Ecou Transilvan și însoțit de o secțiune consistentă de cronici, reunește texte lirice extrase din volume anterioare (Gânduri din abis; Lacrimi de sticlă; Poem alb etc.) și traduceri și texte în premieră, oferind astfel o panoramă a construcției poetice personale și a receptării critice a autoarei. Lucrarea îmi aduce aminte de celebrele miscellanea azi uitate. Antologia are trei paliere clar distincte: un cuvânt‑înainte și date bio‑bibliografice care contextualizează autorul și opera; o secțiune generoasă de cronici și prefețe în care critici importanți (Ioan Holban, Emilian Marcu, Horia Zileru, Constantin Dram etc.) analizează și legitimează evoluția poetică; și, în sfârșit, colecția de poeme care ilustrează temele și procedeele definitorii ale liricii introvertite a Doinei Guriță. Prin această structură, antologia își propune nu doar selecția versurilor semnificative, ci și fixarea lor în discursul critic contemporan, arătând evoluția unei voci lirice în timp și modul în care aceasta este receptată local și internațional.

Nucleul imaginar al volumului gravitează în jurul opoziției lumină–umbră. Lumina apare adesea ca putere mântuitoare, revelație și cale (imagini: „lumina de Damasc”, „candela de la icoană”, „primăvara veșnică”), în timp ce umbra semnifică taina, durerea, suferința. Lacrima — și în mod expres „lacrimi de sticlă” —, recurența cea mai pregnantă din antologie, funcționează ca materie poetică a durerii dar și ca mijloc de comunicare între om și divin: picătura devine mărturie, rugă, sacrament al memoriei. Frecvent, poezia gravitează spre registrul liturgic: rugăciuni, vecernii, icoane, candele, Maica Domnului care sunt prezente nu ca formule dogmatice, ci ca elemente ale unei spiritualități populare, intime. Poeme precum „Vecernia mare” sau „În miezul meu, rugăciune” transformă imagini și rituri religioase în experiențe lirice originare — o meditație care convertește ritualul în arhitectură a sufletului. Izolarea pandemică și tema recluziunii („Închisă în cuvinte”) întăresc această componentă: retragerea devine prilej de introspecție și reîntâlnire cu credința. Un fir roșu al antologiei este memoria familială: mama și tata, casa părintească, nucul din livadă, masa creștină — toate figurează ca ancore ale identității și resurse de alinare. Aceste amintiri constituie nu doar motive biografice, ci și puncte de plecare pentru reflecții despre timp, apartenență și continuitate. Nostalgia copilăriei, descrisă în imagini pastorale, se transformă astfel în motor al dorului și al căutării poetice.

Iubirea la poetă apare într‑o dublă ipostază: forță mântuitoare și sursă de suferință. Poezia e adesea confesională: martoră a unei unități transcendental‑eterne („Te voi iubi mereu”) sau loc al pierderii ce se transformă în lament. Tema timpului este de asemenea omniprezentă: calendarul, trenurile cu călători lipsă, ideea că „viitorul nu există” desemnează o sensibilitate care trăiește intens clipa și condamnă iluzia speranțelor amânate. Trecerea se trăiește ca pierdere, iar poezia devine mecanism de conservare. Doina Guriță jonglează cu mijloace formale: alternanța dintre versul clasic și versul liber, utilizarea sonoră a rimelor, de monorime ocazionale și de poeme în vers alb. Poezia exprimă o flexibilitate tehnică de reținut, post-modernă. Imaginile sunt adesea baroce în înrămare — bogate, colorate, cu sinestezii — dar vocea rămâne controlată, sinceră, meditativă. Muzicalitatea este obținută atât prin ritm și repetiție, cât și prin structuri referențiale (ex.: invocarea repetată a luminii ca ritornel). Paleta cromatică este paradoxal antinomică (albastru — neliniște; verde — speranță; alb — puritate) devine un limbaj suplimentar. Folosește simboluri ca albatrosul (izolare, destin poetic), nucul (rădăcini), candela (credință) sau spinii (păcat, penitență) alcătuind un registru consistent, în care fiecare emblemă funcționează la nivel afectiv și semantic. Criticii incluși în volum observă influențe eminesciene (cosmos, noapte, stele) și ecouri nichitiene (fior, metaforizare modernă). Sesizăm astfel o filieră neoromantică, uneori parnasiană.

Tema centrală a antologiei este de fapt relația luminii cu umbra. Sensul poetic se naște în tensiunea dintre cele două stări, lumina oferind sens, umbra adâncime. „Sub pleoapa luminii, lumea adoarme încet,/ca o pasăre cu aripile strânse între vis și amintire.” Tonalitatea versului este adesea rugătoare, meditativă, iar ritmurile textelor reproduc dinamica ritualului: „Seara pe deal / Toaca răsună mai tare, trag clopotele,/Anunță Vecernia mare./Lângă Iisus, candela arde‑n tăcere.” (Vecernia mare). Iubirea este tratată ca forță salvatoare, dar și ca sursă de rănire: o energie ambivalentă, atât profană, cât și transfiguratoare. Erosul e temperabil, filtrat prin acel registru sacramental pe care autoarea îl cultivă: dragostea umană se întâlnește cu dorul de absolut.

Antologia include și o colecție de cronici elogioase care constată o creștere valorică a poeziei Doinei Guriță și o stabilizare a vocii sale estetice. Răspunsul critic e dublat de recunoașteri internaționale: premii SPAF (francez), apariții la festivaluri și traduceri în franceză, spaniolă, germană sau albaneză. Forța volumului stă în capacitatea Doinei Guriță de a transforma durerea, pierderea și nostalgia într‑un material poetic coerent, în care lumina, credința și memoria familială devin mijloace de restaurare a sensului. Doina Guriță practică o flexibilitate formală: alternanță între vers clasic și vers liber. Antologia se înscrie în dialog cu marile repere ale liricii românești: Eminescu și Nichita Stănescu. ”Sub pleoapa luminii” este o „carte‑plasă” care adună în aceeași structură memoria, credința, iubirea și anxietatea temporală, oferind o poetică a restituirii sensului. Lumina — metaforă a cunoașterii și a mântuirii — și umbra — loc al tainelor și al penitenței — alcătuiesc nu doar un contrast estetic, ci o etică a trecerii. Stilistic, alternanța formală și bogăția imagistică transformă trăirile autoarei în versuri care reclamă lecturi atente: antologia funcționează ca auto-portret liric. Poezia aduce prospețime în lirica de azi. Doina Guriță este un reper spre cunoașterea liricii de azi. Să o citim.

Ionuț Țene