20 mai – 21 ani de la nașterea în Ceruri a Părintelui Mărturisitor Zosim Oancea, fost deținut politic timp de 15 ani și opt luni la Aiud, Noua Culme și Periprava, întemeietor al Muzeului de icoane pe sticlă de la Sibiel

„De aceea am spus că, dacă aş mai trăi o sută de ani de activitate afară, n-aş putea egala ceea ce am făcut în anii de închisoare, ca preot, pentru necăjiţii de acolo”

Părintele Zosim s-a născut la 21 iulie 1911 în satul Alma, jud. Sibiu. Tatăl i-a murit în primul război mondial şi, deoarece mama i s-a recăsătorit, a fost crescut de bunici. A urmat Şcoala primară în sat, liceul Timotei Cipariu din Dumbrăveni si Facultatea de Teologie din Sibiu şi Bucureşti, absolvită în 1935 cu nota maximă la licenţă.

În acelaşi an s-a căsătorit cu învăţătoarea Dorina Radu, fiica preotului din sat. A fost profesor suplinitor de religie la Şcoala normală de învăţători din Cristur, Oradea, din 1 septembrie 1935. La Crăciunul aceluiaşi an a fost hirotonit diacon de mitropolitul Nicolae Bălan, iar la 31 decembrie preot, de către episcopul vicar Vasile Stan. În anul următor a fost numit preot la catedrala din Sibiu. A mai fost: duhovnic al mai multor societăţi de tineret, administrator protopopesc la Blaj între anii 1943-1945, duhovnic al Universităţii din Cluj între anii 1946-1947 etc.

La 7 iulie 1948 când se întorcea din satul natal, este arestat de Securitate. Este arestată şi soţia sa, însărcinată cu ultimul fiu, Dorin. În 1949 a fost condamnat prin sentinţa nr. 93/07.02.1949 a Tribunalului Militar Sibiu la 10 ani închisoare corecţională şi 3 ani degradare civică pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, complot împotriva statului şi ajutor acordat familiilor deţinuţilor.

După executarea pedepsei, la ieşirea din Aiud în iulie 1958, a fost trimis în Bărăgan cu domiciliu obligatoriu în satul Bumbăcari din jud. Ialomiţa. Apoi va ajunge la Noua Culme (lângă comuna Ovidiu, aproape de Constanţa) şi la Periprava în primăvara lui 1960, în Deltă, pe braţul Chilia, de unde este eliberat la 12 sept. 1963. Părintele mărturiseşte: „am dat mărire lui Dumnezeu că am ieşit destul de sănătos şi i-am găsit şi pe ei [familia] tot aşa. Şi I-am mulţumit Lui de câte mi-a ajutat să fac, pentru sufletul omenesc, în Mormântul fără cruce al generaţiei noastre şi al tinereţii mele”.

Îşi revede soţia şi cei 4 copii (ultimul, azi preot, născut după arestarea sa, la 13 feb. – Zosim-Dorin) după 15 ani şi 8 zile de detenţie politică, în toamna anului 1963, după ce a trecut pe la Aiud, Noua Culme sau Periprava („unde era atât de greu încât ne aduceam aminte de Aiud ca de acasă”). A făcut 15 ani și opt luni de închisoare.

Revenit la Sibiu, a fost numit paroh în 1964 la Sibiel, 22 km de Sibiu, unde a slujit până la moarte – activ până în 1999. A fost făcut iconom stavrofor în 1977.

A scris mai multe cărţi cu caracter teologic, printre care: „Bune Vestiri” (în colaborare cu Spiridon Cândea), Sibiu 1944; „Preotul din Boonal (Pestalozzi şi ridicarea poporului)”, Sibiu 1945, „Popasuri omiletice”, Sibiu, 1976 (cf. Permanenţe, iulie 2004, iunie 2005). După 1964 a colaborat la revistele Telegraful Român, Mitropolia Ardealului (Revista Teologică), Mitropoliei Olteniei, Ortodoxia, Oastea Domnului, Lumina satelor (la ultimele după 1990) etc.

Volumul de memorii din timpul detenţiei s-a publicat în 1995 („Datoria de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox”, ed. Harisma) şi 2004 („Închisorile unui preot ortodox”, ed. Christiana). Are şi o carte de filosofie: „Trup şi suflet sau Organicismul”, cu o prefaţă de Constantin Noica, Ed. Liga Română de Misiune Creştină, Cluj 1998.

La Sibiel părintele Zosim a amenajat cel mai mare muzeu de icoane pe sticlă din lume, supranumit Capela Sixtină de la Sibiel.

Om de cultură, a fost prieten cu Emil Cioran sau Constantin Noica. Părintele Zosim a fost un om de o mare bunătate, inteligenţă şi clarviziune. Un om care a găsit în credinţa sa puterea de a trece peste răul persecuţiei comuniste şi de a-l transforma într-un prilej de bine, de fericire, precum Steinhardt: „Eu şi generaţia mea am dus o viaţă de suferinţă şi jertfă, dar nu ne-am pierdut încrederea în valorile noastre eterne. Ceea ce am reuşit să fac, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al atâtor oameni de bună-credinţă, este într-un fel o revanşă asupra călăilor generaţiei mele. Am învăţat mărturisirea, dar şi iertarea, iar icoana mi s-a părut dintotdeauna o împărtăşire a ochilor şi a sufletelor din bunătatea şi frumuseţea care ne leagă şi ne poartă pe toţi spre Cel ce a biruit lumea”.

Închisoarea a fost o profundă experienţă spirituală: „În închisoare Dumnezeu nu era departe, în ceruri, era ca un vecin, vorbeai cu Dumnezeu şi-l întrebai pe Dumnezeu ca pe un vecin. Aşa Îl simţeam de apropiat!”.

La 20 mai 2005 s-a stins din viaţă la Sibiu şi a fost înmormântat în Sibiel, alături de soţia sa Dorina.

Despre suferinţele din închisori mărturiseşte în memoriile sale că la Aiud, nu numai că nu şi-a pierdut speranţa, ci îi îmbărbăta pe ceilalţi: „rezistenţa noastră stă, în primul rând, în noi, în puterile noastre sufleteşti, pe care ni le întăreşte o singură Putere – cea a lui Dumnezeu”. „Zi după zi, am început să mă obişnuiesc cu atmosfera din cameră şi să intru în rolul meu de preot, care mi se părea mai necesar acolo decât oriunde. De multă vreme cunoşteam teoretic că suferinţa îl poate distruge pe om, dacă nu există un sprijin de natură spirituală, precum şi reversul monedei, că suferinţa îndurată cu ajutorul divin îl purifică şi-l întăreşte pe om. Acum era cazul aplicării şi verificării acestor lucruri, atât în viaţa mea personală, cât şi a celor din jurul meu”.

Într-o zi în celulă descoperă ascunsă, Biblia. Bucuria a fost de nedescris. „Cu nici un chip nu te voi părăsi!” – am rostit din versetele Bibliei, cu lacrimi în ochi, în timp ce ceilalţi şi le ştergeau pe ale lor. Restul programului zilei l-am trecut cu totul automat, prezenţi doar cu trupul, dar cu sufletul, cu gândul la marea minune. Nu ne-a tulburat nici al doilea Bing!… Bang!… al zilei. N-am mai numărat nici unul boabele din zeamă”. La percheziţia făcută are loc o mare minune: nu li se descoperă Biblia deşi era la căpătâiul culcuşului unuia dintre deţinuţi. „Era răscolit totul sub căpătâie, iar peste Carte era aruncată o altă cârpă decât cea lăsată de Benedict Zubcov.

– I-o fi luat Dumnezeu vederea sau i-a înmuiat inima?

Şi într-un caz, şi în altul, se chema tot minune, că nu era gardianul Chioreanu omul care să treacă cu vederea şi să acopere o călcare a regulamentului ca aceasta. Era semn de la Dumnezeu, Care a vrut ca Sfânta Carte, să mai rămână cu noi. Dumnezeu ştia că mai aveam nevoie de această formă materială a prezenţei Lui, în starea sufletească de pendulări între vom fi sau nu vom mai fi”.

Minunea supravieţuirii se datorează lui Dumnezeu, altfel de mult trebuiau să fi murit. Doctorul Ranca, medicul oficial al închisorii, a spus în faţa multora, la infirmerie: „Eu nu-mi explic cum puteţi trăi cu sub 800 de calorii pe zi, când, după toate teoriile medicale, ar trebui să fiţi cu toţii morţi!”. În opinia lumii, aceasta s-ar datora hazardului, sorţii, norocului. În experienţa noastră, faptul de a continua să trăim îi datorăm lui Dumnezeu. În felul acesta noi Îl vedem pe Dumnezeu”.

Altădată are un vis profetic, cu Maica Domnului:
„Mă aflam la uşa din dreapta a unui altar, ţinând cu mâinile o tavă cu elementele Sfintei Împărtăşanii: pâine şi vin. În fundul altarului, pe scaunul arhieresc, şedea Maica Domnului. Eu îi ofeream pâinea şi vinul, necesare la Sfânta Liturghie. Maica Domnului se uita oarecum sever la mine şi nu dădea nici un semn că mi le va primi. Am început s-o rog printre lacrimi: „Maica Domnului, de ce eşti supărată pe mine? Te rog, iartă-mă şi primeşte de la mine Sfintele Daruri!”. Maica Domnului s-a sculat de pe scaun, a venit şi mi-a luat, cu faţa bucurată, pâinea şi vinul…

Am adormit şi mi-a spus cineva în vis că altarul în care o văzusem pe Maica Domnului era al Catedralei din Timişoara, în care eu nu fusesem niciodată! Visul acesta mi-a dat certitudinea că voi scăpa şi că voi sluji din nou Sfânta Liturghie. După câţiva ani de la eliberare, fiind nevoit să-mi fac un tratament medical la Timişoara, m-am dus să văd Catedrala. Altarul era întocmai cel în care-mi vorbise şi mă încurajase Maica Domnului!”.

Dar a văzut în vis şi pe Mântuitorul, „plutind în spaţiul închis dintre cele două paturi suprapuse ale celulei şi umplând uriaşa clădire a celularului”.

Părintele mărturiseşte cum spovedea şi împărtăşea deţinuţii în închisoare:
„Făceam mai întâi un instructaj, după care urma realizarea practică. După atenţionarea cu trei lovituri în ţeava de calorifer, urma spovedania. În camerele cu turnători se lua numai poziţia spirituală. La a doua atenţionare, ştiau că rostesc rugăciunea de dinainte de spovedanie. La a treia, ştiau că e momentul spovedaniei, şi-şi spuneau păcatele în gând, înaintea lui Dumnezeu. Iar la a patra, ştiau că le zic rugăciunea de dezlegare. În mod asemănător am procedat la taina Sfintei Împărtăşanii…

De acum, la Sfânta Liturghie pe care, ca text, o săvârşeam zilnic, când era vorba de împărtăşit, procuram vin, din cel tainic, de la farmacia penitenciarului, alături de bucata de pâine (raţia zilnică), pe care le puneam pe antimis şi slujeam în felul acesta Sfintele Taine. Dacă aveam în cameră vreun turnător, făceam sfinţirea noaptea, cu antimisul şi elementele pe pieptul meu, stând în pat pe spate şi acoperit cu pătura. O dată făcută Sfânta Împărtăşanie, intrau în funcţie paraşutele, ca s-o trimitem la toate etajele. Pentru fiecare în câte o punguliţă, din care cel ce o primea, de la fiecare etaj, o împărţea pe orizontală. Se făceau zilnic pilule de pâine frământată, în care se punea o fărâmă de Sfântă Cuminecătură, ajungând în felul acesta la mai mulţi.

Cuminecarea urma acelaşi ritual cu bătăile în ţeavă. La primele bătăi, se făcea rugăciunea; la următoarele bătăi, fiecare înghiţea pilula; iar la bătăile de la urmă, ştiau toţi că, în calitate de preot, rostesc rugăciunile de după Sfânta Împărtăşanie. De aceea am spus că, dacă aş mai trăi o sută de ani de activitate afară, n-aş putea egala ceea ce am făcut în anii de închisoare, ca preot, pentru necăjiţii de acolo”.

Maiorului Paul, evreu, părintele îi spune: „Pentru mine ordinea valorilor a fost întotdeauna următoarea: întâi e Dumnezeu, în al doilea rând ţara, apoi familia mea, şi numai în al patrulea rând propria mea persoană”.

Pr Fabian Seiche,
Martiri și mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România

Portretul în acuarelă al Părintelui Zosim Oancea a fost realizat de artistul plastic Horia Țigănuș.

Sursa: Florin Palas