Amăgirea ideologiilor

În mijlocul cetății fremătând de glasuri vii,
Un om pășește-n umbră, fără teamă, fără-ntârzieri târzii,
Cu chipul prins sub pânza unei vechi și oarbe credinți,
Ca-n visul ce se repetă până pieri în neființi.

Nu caută lumină, nici nu-ntreabă unde-i drum,
Merge drept înainte, ca purtat de-un vechi parfum,
Al ideii ce-l închide ca un zid fără hotar,
Și-i ascunde adevărul dincolo de orice dar.

Sub pași asfaltul încă îi promite un temei,
Dar în față se deschide golul tainic și mișei,
Ca o gură fără sunet, pregătită să-l cuprindă,
Fără strigăt, fără milă, fără drept de a-l desprinde.

Cei din jur privesc tăcuți, cu ochi liberi, dar străini,
Poate teamă îi apasă, poate-s prea obosiți să vin’,
Sau, cândva, purtară-n suflet aceeași pânză grea,
Ce le-a stins lumina minții și le-a frânt voința-n ea.

Steagul nu mai e călăuză, nici nu apără, nici strânge,
A devenit o umbră care peste gând se frânge,
Ca o pleoapă străină pusă peste conștiință,
Unde adevărul moare fără glas și fără știință.

Sub vălul acesta rece, gândul arde stins și rar,
Ca o lumânare-nchisă într-un aer inutil și amar,
Iar omul, sigur pe sine, înaintează lin,
Crezând că dincolo de margini nu există nici destin.

Pas cu pas se pierde drumul, lumea cade în abis,
Pentru-o clipă pânza-n vânt parcă vrea să fie vis,
Parcă știe adevărul și ar vrea să se desprindă—
Dar rămâne prinsă-n orbire, fără forță să se-ntindă.

Și astfel omul înaintează, fără teamă, fără glas,
În tăcerea ce-l înghite, pas cu pas, și ceas cu ceas,
Iar în urma lui rămâne doar o umbră fără nume—
Un ecou al rătăcirii ce se pierde-n gol de lume.

                                      Al.Florin Țene