Iulian Capsali: Urșii un simptom al alienării

Conform unui studiu genetic făcut anul trecut, România deține 13.000 de urși, față de aproximativ 8000 cât am avut în 1989. Deci cu peste 60% mai mulți.

Nu sunt atât de categoric încât să cer, cum au cerut elvețienii, să dispară urșii de pe teritoriul țării. De altfel în tot Occidentul mai sunt foarte puține exemplare de urși, din măsuri exagerate de siguranță.

Cred că ursul are un rost în lanțul trofic, chiar dacă în Carpați nu are dușmani naturali, fiind „apex predator”.

Am fost în anii trecuți la Sinaia la un prieten și pur și simplu nu puteai ieși noaptea din casă din cauza ursului care trecea pe stradă, cu vreo trei-patru câini care alergau după el. Din când în când, venea și o mașină cu girofar și sirenele pornite a jandarmeriei. Se întâmpla seară de seară, nu era ceva ocazional.

Cred că nu o să mai treacă mult timp și o să ajungă urșii pe străzile din Ploiești.

Zilele trecute am văzut filmări cu un urs care intrase într-un hotel.

Nu trece lună fără un om ucis de urs în România, fie că este excursionist, dar cei mai mulți sunt localnici. Dacă nu sunt uciși, rămân mutilați: brânca ursului, adică cele cinci gheare ca niște cuțite de bucătărie, de 12-15 cm, nu iartă. O singură lovitură îți poate smulge toată fața.

De ce trebuie ca România să dețină recordul european la urși – ne place să fim în Guinness Book?

Ne distrează să vedem cretinii care se filmează dând de mâncare ursoaicelor cu pui pe șosele, cărora ar trebui să li se dea amenzi pentru care ar trebui să își vândă mașinile?

Când eram copil mergeam în tabere sau excursii la munte, treceam prin păduri virgine, sălbatice (Valea Uzului, Harghita, nu mai vorbim de Valea Prahovei, care era 100% sigură șamd) fără nicio frică.

În zonele de deal, mergeam în pădure cu băieții din localitățile unde ne făceam concediile (în special în zona Vâlcei), la cules de ciuperci, fără să aibă nimeni nicio grijă. Aveam între 8 și 12 ani.

Singurul atac de care am avut parte a fost al unor viespi sălbatice într-o turbărie în munții Nemira, când eram într-o tabără cu școala, în clasa a VI-a. În același spațiu astăzi, ar fi sinucidere să mergi cu copiii în păduri atât de dese că era semi-întuneric la prânz.

Nu mi-aș lăsa copiii să treacă prin păduri dacă nu ar fi luate măsuri de siguranță speciale.

Noi ca noi, orășenii care trecem în vacanță prin acele zone, dar chiar nu pasă nimănui de localnicii care sunt terorizați de urși?

Faptul că am ajuns aici arată nu doar că suntem un stat în derivă, condus de impotenți care nu pot merge pe covorul roșu și sunt incapabili să discearnă singuri, ce depind de ONG-uri care grevează țara de normalitate.

Inclusiv din acest punct de vedere, imaginea pe care o oferă România este lamentabilă.

Pur și simplu, guvernelor României nu le pasă de oameni. Iar asta s-a văzut foarte clar în măsurile scelerate luate de guvernul Bolojan.

Ce se întâmplă la noi este o demență susținută de această idolatrie tâmpă față de animale, care a început să facă ravagii de la un timp, fiind un simptom al alienării.

Iulian Capsali