În numele unei prea continue generații prea mereu „de sacrifciu”: prea obosiți în așteptarea de mai bine…

Nu va mai fi nevoie de cărbune! Nici de petrol!… Și le-am înghițit așa cum ne-au fost servite; ca unei colonii… Industria noastră petrochimică s-a prăbușit, rafinăriile au fost închise sau lucrează doar în regim de „avarie”… De avarie, nu pentru țară, nu pentru interesele noastre de țară, ci, din plin, pentru frontul de război al intereselor bruxeleze…

Noi nu mai avem nevoie de petrol, nici voie, dar comenzile de petroliere în lume s-au înmulțit… Au bifat o cerere uriașă, iar armatorii caută șantierele de construire, deja, nu doar a unor petroliere, ci a unor superpetroliere… Iar cum durata de viață unei astfel de nave este de câteva decenii, și nici un armator nu ar arunca banii pe eventuale nave gata epave (așa cum s-a întâmplat cu flota noastră de petroliere, în vechiul regim, construite cu sacrificii în baza unei șanse istorice, dată de relațiile cu Iranul, mecanism prăbușit din cauze nonconjuncturale, ca astăzi, cu un Iran presat, „minat”, acum și la propriu, de interesele israelito-americane), cum astfel de nave de transport petrolier sunt, așadar, construite pentru a fi folosite un deceniu, doi, este clar că aceea criză generală, finală, a epocii unei resurse, petrolul, este departe. „Momentul zero” al declasării țițeiului dintre resursele energetice este departe… Iar prin mișcarea de acum a unor mari armatori de a comanda superpetroliere (comenzi ce au atins deja un sfert din ceea ce s-a construit în ultimii ani), putem intui că acel „orizont”, punct de plecare al ceasului de „lepădare” definitivă de petrol, este dincolo de anul 2050…

Dar noi respectăm („până la sânge”, propriul sânge, ar vrea unii, cu „slava” lor cu tot…) ordinele Europei… Ne mor șantierele navale, falimentează, sunt falimentate, sunt duse în pragul unor mecanisme care să facă aproape imposibilă repornirea lor, cel puțin nu sub dreptul nostru, iar armatorii lumii strigă, caută șantiere navale dispuse, capabile, dornice să construiască… Mangalia se stinge sub cenușa falimentului impus, comandat, provocat, dar și sub presiunea deprofesionalizării, prin plecarea oamenilor din domeniul lor de expertiză. Muncitori, lucrători, specialiști, experți pe care, prin acțiuni mârșave similare, România i-a pierdut definitiv dimpreună cu alte ramuri industriale…

Ne-au fost închise combinatele; am pierdut zeci de specialiști… Iar astăzi, dacă printr-o minune s-ar construi o nouă astfel de perlă, din păcate pentru o coroană deja știrbă a industriei noastre, nu ar mai avea cine să lucreze acolo… Specialiștii au plecat, s-au pensionat, și, cel mai grav, li s-a acrit până la sentimentul de scârbă pentru a mai avea acea disponibilitate a noului început… A unor noi începuturi, fie și cu oameni îmbătrâniți, obosiți în așteptarea de mai bine, cătrăniți de dezamăgirile, visele pierdute în numele unei prea continue generații de sacrificiu…

Probabil, toate acele superpetroliere, de care au nevoie armatorii, vor fi construite; nu și de către noi… Și vor fi construite prin șantiere ce vor folosi din greu resursele energetice hulite pentru alții… Iar noi vom lăsa (și) șantierul din Mangalia să moară… Și toate acele ultime resurse industriale… Că nu mai avem (ne)voie. Și ne vom pune panouri solare și pe cap, doar să respectăm impunerile UE… Ba, am împânzit deja țara cu panouri solare, pe mii de hectare, fără a ține cont că, în timp ce le montăm, tehnologia lor se revoluționează, că, deja, în alte țări sistemele se schimbă, că tot ceea ce montăm noi devine depășit, apoi caduc, apoi poate chiar următorul mare deșeu adus în cantități industriale în România (nici măcar ca „second hand”, ci de „noi”, ca prețuri)… Că vor fi devenit depășite înainte de a le fi conectat pe toate… Și când vor fi gata toate acele insule de panouri fotovoltaice ni se va spune, din nou, că s-au schimbat (pentru binele UE, desigur!), strategiile energetice, paradigmele… Și nu mai este nevoie de ele, rămânând deșeuri pe toate acele câmpuri luate, furate din zona agriculturii, ca „vechituri” tehnologice de care nici o țară nu are habar cum să scape… Așa cum se va întâmpla și cu turbinele eoliene, pe are le înfigem cu spor în mantia țarinei (ca pe niște țăruși ai foametei de mâine, a nevoinței după produse agricole…) și pe care țările vestice nu știu cum să le dezafecteze (ecologic) după finalizarea ciclurilor lor de viață… Pentru că, da!, vântul este o resursă continuă… Dar turbinele eoliene au viața lor… Și soarele ne dă lumină la nesfârșit, dar panourile au cicluri finite de viață…

Și de parcă nu era de ajuns această bulă (non)energetică în care suntem închiși, sub numele amenințător de „blackout”, evident, promovat ca inevitabil european, „political correctness” – o să auzim mâine, nu în numele familiei Europei, ci al sprijinului necondiționat pentru Ucraina, suntem pe cale să intrăm în avarie și cu sistemul hidroenergetic al „Porților de fier”. Cu șanse ca acestea să fie transformate în cenușăresele unui sistem energetic pe care îl va controla în Europa, clădindu-și propriul „atu” de intrare în UE, după propriile condiții, Serbia… În numele căreia, nu întâmplător, vorbește „partenerul nostru strategic”, ambasada SUA de la Belgrad (și nu Serbia, ca stat suveran), aceasta anunțând deschidere procesului de identificare a unui constructor pentru „Porțile de Fier 3”… Centrală care, prin sistemul său „revoluționar” (de pompaj în bazin, prin reversibilitatea debitelor de apă), va afecta zona hidrografică din aval, dinspre perlele deja aproape de altădată, „Porțile de fier 1 și 2”. Dar tăcem… Cum am făcut și cu Bîstroe… Alții și-au făcut lucrările pentru a le fi lor bine, nu nouă, nu mediului… Iar, da!, Serbia ar putea fi Ucraina de mâine a UE din multe puncte de vedere… Pentru că, dacă va construi „Porțile de fier 3” va avea un cuvânt suficient de puternic în UE. Unde va intra poate când Moldova încă nu va fi… Pentru că Serbia este sprijinită de „unchiul Sam”. Și, ferice pentru ea, nu ca „partener strategic”…

Cezar Adonis Mihalache – Natiunea