ARMATA LIBERĂ POLONEZĂ ȘI TRĂDAREA OCCIDENTALĂ

Expansiunea germano-italiană în Europa și Africa, în deceniile trei și patru ale secolului trecut, a condus la prăbușirea unor state naționale recent apărute pe scena istoriei, după destrămarea Imperiului Austro-Ungar, și la amenințarea Imperiului Colonial Britanic. Folosindu-se de toate forțele libere ale statelor ocupate, și bazându-și ideologic lupta pe eliberarea lor, Marea Britanie acceptă apariția în plan politico-militar a „struțocămilei” anglo-americano-sovietice, alianța care la umbra luptei pentru eliberarea Europei își consolidează propriile planuri de expansiune și își împarte cu cinism între membrii săi, sferele de influență, hotărând asemeni unei instanțe supreme destinul unor state, națiuni și generații, întocmai cum procedaseră forțele împotriva cărora porniseră, în numele umanității, la război.

Invadarea Poloniei de către URSS în a doua jumătate a lunii septembrie 1939 a dus la prăbușirea frontului și capitularea polonezilor. Armata poloneză, ce însuma peste un milion și jumătate de militari, deși rezistase peste o lună de zile în fața celor mai puternice armate ale lumii, fără sprijinul promis de anglo-francezi, este nevoită să înceteze lupta. O jumătate de milion de morți și prizonieri cad la nemți, un sfert de milion cad la ruși, dar importante forțe armate, rezerva de aur a băncii poloneze și conducerea statului iau drumul exilului, spre orient sau occident, în principal via România. Deși Anglia garantase suveranitatea Poloniei și intervenția armată în caz de conflict, deschiderea frontului de vest sau trimiterea unei forțe expediționare nu a avut loc. Acest fapt este cu atât mai curios cu cât acest ajutor a fost trimis ulterior unor state a căror integritate nu fusese garantată, și anume Norvegia și Grecia. În mod ironic, o parte a forțelor expediționare erau trupe poloneze, ce se evacuaseră din est, mai puțin în cazul Greciei, deoarece capitularea acesteia le surprinsese în stadiul îmbarcării în Africa. În bătălia terestră și navală din jurul orașului port Narvik, din Norvegia, în 1940, Brigada Independentă Poloneză de vânători de munte plătește tributul de sânge de 100 de morți, iar în urma luptelor navale este pierdut submarinul polonez Orzel, cu cei 55 de marinari la bord. În Franța, în același an, armata liberă poloneză formează patru divizii de infanterie și două brigăzi. În alcătuirea acestor forțe, ca și în Anglia mai târziu, intră și voluntari polonezi ce erau stabiliți în cele două țări. În bătălia pentru Franța, polonezii suferă aproximativ șase mii de pierderi, și opun o rezistență îndârjită în sectoarele repartizate lor, retrăgându-se abia când forțele franceze aflate în retragere le descopereau flancurile, și reușind evacuarea prin Elveția sau Dunkirk. Nici un polonez nu era obligat în nici un fel să se sacrifice pentru Franța. În schimb Franța nu sacrificase nici un soldat pentru independența Poloniei, deși i-o garantase. În Siria, aflată sub administrație franceză, se formează Brigada Poloneză Independentă „Carpatica”, alcătuită din soldați polonezi evacuați în principal prin România. Această brigadă este folosită mai târziu de englezi în luptele pentru orașul port Tobruk, unde polonezii suferă șase sute de pierderi în oameni. Franța capitulează în fața Germaniei, deși fusese atacată cu forțe mai mici decât cele care invadaseră Polonia, și fără să sufere o agresiune și din partea Sovietelor.

În 1940 pe teritoriul Marii Britanii ia naștere Corpul 1 Polonez, folosit la fortificarea zonelor de coastă, în așteptarea invaziei germane. De asemenea, se formează unități poloneze de artilerie anti-aeriană și patru escadrile, ce participă la bătălia Angliei. Dintre acestea, Escadrila 303 Poloneză înregistrează cele mai multe victorii aeriene din întreg corpul RAF-ului. Tributul plătit de forțele poloneze pentru apărarea Angliei este de treizeci și trei aviatori căzuți, în condițiile în care nici un soldat britanic nu căzuse pentru apărarea Poloniei, deși Anglia îi garantase granițele.

În 1941, odată cu invadarea Uniunii Sovietice de către Germania, Stalin eliberează un număr important de prizonieri polonezi, ce formează Corpul 2 Polonez, în Orientul Mijlociu. Această însemnată forță militară suferă acut lipsa ofițerilor, iar eforturile de căutare a lor sunt zadarnice până în anul 1943, când este scos la lumină masacrul de la Catyn, unde în dorința criminală de distrugere a armatei poloneze, Stalin executase peste cinci mii de ofițeri ai acesteia. Corpul 2 Polonez, împreună cu Brigada Independentă „Carpatica”, participă la distrugerea forțelor Afrika Korps din Libia, până la capitularea acestora în Tunisia. Debarcă apoi în Italia și participă la cele mai dure lupte de până atunci, polonezii fiind chemați acolo unde frontul nu putea fi străpuns. Câstigă bătălia de la Monte Casino, participă la străpungerea liniilor Gustav și Gotică, și suferă 2600 de morți în efortul de a scoate din luptă principalul aliat al Germaniei. De asemenea, polonezii participă cu o escadrilă la distrugerea forțelor Axei în Tunisia, escadrilă ce ia parte apoi la bombardamentele asupra Germaniei, în anii 1944 și 1945.

În 1943, după descoperirea masacrului de la Katyn, guvernul polonez în exil, prin șeful său, generalul Wladislaw Sikorsky, ce comanda și Armata Liberă Poloneză, rupe legăturile diplomatice cu Uniunea Sovietică, fapt ce disturbă relațiile Stalin-Churchill și conduce la incidentul aviatic din Gibraltar, unde moartea doar a generalului și fiicei sale, precum și momentul când se consumă, trimit cu gândul la un asasinat, o altă jertfă poloneză întru netulburarea intereselor aliate.

După Katyn și ruperea relațiilor diplomatice, Stalin înființează o nouă armată poloneză în est, la a cărei comandă numește ofițeri sovietici sau comisari politici. Armata era formată din prizonieri polonezi, dar și din locuitori ai Poloniei din zonele ocupate de U.R.S.S., și la început avea efectivele unei divizii, dar în scurt timp crește la dimensiunile a două armate. Această forță începe lupta la Lenino, în Belarus, și participă apoi și la eliberarea Cehoslovaciei, până la bătălia finală de la Berlin, lăsând pe câmpurile de luptă 27000 de morți și dispăruți. În timpul răscoalei din Varșovia încearcă în zadar, și cu mari pierderi, să vină în ajutorul Armatei Țării. În tot acest timp sunt obligați să lupte sub comanda și alături de trupele ce ocupaseră Polonia și masacraseră zeci de mii de militari polonezi, ale căror gropi comune sunt și azi rătăcite pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice.

Armata Liberă Poloneză participă în 1944 la debarcarea din Normandia, la eliberarea Franței, Belgiei și Olandei, pe teritoriul cărora suferă patru mii șase sute de pierderi, la care se adaugă teribilele pierderi suferite în operațiunea Market Garden.

Forțele poloneze luptă din prima zi a războiului până în ultima. Fie că luptau în Armata Liberă Poloneză, sub comanda guvernului polonez din exil, în vest, fie că erau nevoiți să lupte din est alături de Armata Roșie, fie că luptau în Polonia ocupată, în rezistența sau Armata Țării, aportul adus la înfrângerea Axei a fost hotărâtor. Nu a existat bătălie majoră în Al Doilea Război Mondial la care să nu fi participat trupe poloneze. Astfel, îi găsim în Orientul Mijlociu, Africa, Italia, Franța, Germania, Belgia, Olanda, Cehoslovacia, în debarcarea de la Dieppe, în Ziua Z, Operațiunea Overlord, Market-Garden, Bătălia Angliei, Falaise, Tobruk, Monte Casino, bătălia pentru linia Gustav sau bătălia pentru linia Gotică. Toate aceste eforturi voluntare și jertfe în slujba cauzei aliate, nu au impresionat Anglia, care a decis să nu invite trupele poloneze la parada victoriei de la Londra, în 1946.

O contribuție decisivă pentru deznodământul războiului a adus-o, fără îndoială, rezistența poloneză prin informațiile puse la dispoziția serviciilor secrete britanice, informații ce au condus la scurtarea conflictului și înclinarea balanței în partea aliată. În vara anului 1939, serviciul de informații al Poloniei a trimis atât Angliei, cât și Franței, câte o copie a celebrei mașini de codat Enigma, însoțită de documente necesare și echipe de tehnicieni și specialiști. Enigma a jucat un rol crucial în desfășurarea bătăliei Angliei, bătăliei Atlanticului, invaziei continentului și chiar în punerea în gardă a rușilor, privind datele atacurilor întreprinse de germani în est. De asemenea, printre alte realizări ale tehnicienilor polonezi ce au sprijinit cauza aliată, se numără crearea sistemului de detectare al submarinelor germane.

Informațiile obținute de rezistența poloneză au servit atât anglo-americanilor, cât și Moscovei, prin mijlocirea britanicilor, și au fost mereu considerate de aliați ca fiind de cea mai bună calitate. Rețeaua informativă poloneză cu sediul în Londra împânzise estul și vestul Europei, și Nordul Africii. Cea mai importantă filială se afla în Franța, număra două mii cinci sute de agenți, și a pus la dispoziție Londrei cinci mii două sute de rapoarte informative în perioada 1940-1942. Informații cruciale privind invadarea Uniunii Sovietice de către Germania, au fost puse la dispoziție Moscovei, informații pentru facilitarea invaziei în Nordul Africii sau în Normandia au plecat de la structurile clandestine poloneze. Una dintre cele mai spectaculoase realizări a fost întocmirea unui studiu amănunțit, al centrului de cercetare și fabricii de la Peenemunde, unde se produceau rachetele V1 si V2. Acest fapt a permis britanicilor să realizeze cu succes un bombardament masiv, ce a scos fabrica din producție pentru multe luni de zile. S-a reușit chiar trimiterea la Londra a unor fragmente de rachetă pentru analize. Primele informații despre lagărele de concentrare au venit tot pe filiera poloneză. În total, serviciile de informații clandestine poloneze au trimis aliaților peste douăzeci și șase de mii de rapoarte informative și câteva mii de mesaje germane decodate.

Forțele libere poloneze au desfășurat în total pe frontul de est aproximativ trei sute treizeci de mii de militari, în țara ocupată rezistența se ridica numeric la peste trei sute de mii de oameni, iar în vest peste două sute de mii de soldați polonezi au luptat până la încheierea conflictului. Cu aceste forțe impresionante, ce se apropie de un milion de oameni, cu greu se poate afirma că Polonia a fost învinsă în 1939, fiind în fapt a patra putere aliată ca forță ce a contribuit la distrugerea Axei.

Prin felul cum Anglia și-a folosit aliații polonezi și prin tratamentul aplicat la sfârșitul războiului se poate deduce faptul că aceasta a urmărit mereu măcinarea forțelor germane și puțin a contat interesul țărilor ocupate atunci când prima grijă a britanicilor era să deschidă cât mai multe fronturi, cât mai departe de insula lor, pentru împrăștierea și tocirea armatelor germane, precum și pentru ținerea lor la distanță. Privind lucrurile din această perspectivă, nu mai surprinde pasivitatea britanică în fața deportărilor, execuțiilor și prigoanei instaurate de ruși împotriva armatei de rezistență poloneză după război, armată ce facilitase infinit Angliei triumful în lupta oarbă a dominației.

Anglia și Franța nu au declarat război Germaniei și nu au luptat împotriva ei pentru a își onora obligațiile asumate în fața Poloniei privind independența acesteia, ci pentru a distruge mașina de război germană, identificată ca principala amenințare la adresa imperiilor coloniale și sferelor lor de hegemonie și, mai târziu, și ale Uniunii Sovietice și Americii. Doar așa se explică faptul că cele două puteri nu declară război și U.R.S.S.-ului, după ce Stalin invadează și el Polonia la 17 septembrie 1939, banuială ce devine certitudine pentru lumea întreagă la finalul conflictului, când Anglia vinde nu doar Polonia rușilor, ci întreaga Europă de Est.

Tiberius Domozină