Bătălia de la Fântânele din 5–6 iulie 1849. Victoria lui Avram Iancu asupra poetului‑militar maghiar Pál Vasvári

Victoria lui Avram Iancu asupra ultimului asalt din Munții Apuseni, condus de trupele regulate maghiare sub comanda colonelului Farkas Kemény și, apoi, a lui Pál Vasvári, a confirmat geniul militar al „Crăișorului Munților”, care a transformat Munții Apuseni într‑o Țară Românească, cu capitala la Câmpeni — o țară liberă ca Moldova și Țara Românească, neaflată sub autoritatea nici a revoluției maghiare, nici a puterii imperiale habsburgice. Bătălia de la Fântânele–Mărișel, desfășurată între 5 și 6 iulie 1849, a reprezentat o ciocnire armată decisivă și sângeroasă între trupele revoluționare maghiare conduse de Pál Vasvári și milițiile regulate românești (moții), organizate sub comanda supremă a lui Avram Iancu. Confruntarea s‑a încheiat cu o victorie românească categorică și cu moartea pe câmpul de luptă a lui Pál Vasvári, marcând eșecul definitiv al tentativelor Budapestei de a cuceri prin forță fortăreața naturală a Munților Apuseni, cetatea de piatră a românilor liberi.

În vara anului 1849, Transilvania era complet divizată. Armata revoluționară maghiară, superioară din punct de vedere militar, reușise să respingă trupele imperiale austriece din majoritatea orașelor transilvănene. Singura regiune rămasă sub control românesc era „Țara Moților”, un bastion administrativ și militar condus de Avram Iancu. Pentru liderul maghiar Lajos Kossuth, rezistența din Apuseni reprezenta un ghimpe strategic în spatele frontului. Pentru a rezolva această problemă, în sprijinul garnizoanei de la Huedin au fost trimise forțe proaspete, puse sub comanda directă a lui Pál Vasvári. El a dat ultimul asalt nereușit al trupelor revoluționare maghiare dintre o serie de atacuri care au fost oprite de moții lui Iancu. Confruntarea a avut și o turnură profund simbolică. Avram Iancu, liderul de 25 de ani al moților, simbol al emancipării sociale și naționale a românilor din Transilvania, a condus Țara Moților ca o țară liberă cu administrație românească, cu o mână de fier și fără teamă față de armata maghiară. De cealaltă parte, inamicul era Pál Vasvári, unul dintre „tinerii din martie” (conducătorii ideologici ai Revoluției de la Budapesta), istoric, filosof și prieten apropiat al lui Kossuth, considerat un tactician entuziast, dar lipsit de experiență în războiul de munte. La sfârșitul lunii iunie — începutul lunii iulie a avut loc un nou atac, inițiat și condus de Pál Vasvári împreună cu maiorul Buzgo. Pál Vasvári, născut Fejér Pál în 1826, a fost unul dintre principalii lideri politici, ideologici și militari ai Revoluției Maghiare din 1848–1849. Supranumit uneori „Danton al Ungariei”, a rămas în istorie atât ca personalitate centrală a „tinerilor din martie” de la Budapesta, cât și prin moartea sa violentă în confruntarea directă cu moții lui Avram Iancu în Bătălia de la Fântânele–Mărișel. Pál Vasvári a studiat în Ungaria centrală. Deși originar din estul Ungariei (Tiszavasvári de azi), a urmat cursuri universitare de istorie, filozofie și drept la Universitatea din Pesta, unde a devenit liderul mișcării studențești. Avram Iancu și Pál Vasvári au fost contemporani și, în anumite privințe, colegi de generație: amândoi erau tineri intelectuali din valul pașoptist (Iancu avea 24 de ani, Vasvári 22 în 1848), amândoi aveau formare juridică/filosofică și ambii au condus efective în același conflict, dar din tabere opuse. Poetul a înființat Legiunea Rákóczi (cunoscută în istoriografia maghiară sub numele de Rákóczi-szabadcsapat – Corpul de voluntari Rákóczi), care a fost o unitate militară revoluționară de elită formată în primăvara anului 1849. Avram Iancu s-a confruntat cu această legiune de elită și nu s-a temut.

Pál Vasvári a scris și poezie, mai ales în prima parte a tinereții, deși este cunoscut în special pentru activitatea sa de istoric, filosof, orator politic și lider militar. În tinerețe a folosit adesea pseudonimul literar Bánk Sali pentru a‑și publica poeziile și scrierile în diverse reviste culturale ale vremii (cum ar fi Életképek sau Pesti Divatlap). Acest poet revoluționar maghiar s‑a întâlnit cu conducătorul românilor neînfrânți la Fântânele. Cu doar un an înainte, în iunie 1848, Pál Vasvári îl vizitase pe Avram Iancu în Munții Apuseni (la Vidra de Sus). Deși au avut discuții politice aprinse legate de condițiile unirii Transilvaniei cu Ungaria, între cei doi tineri intelectuali s‑a născut un respect reciproc profund. Vasvári chiar declarase atunci despre Iancu că este „un om extraordinar… un talent cu sânge rece”. Istoricul Silviu Dragomir a descris tactica de gherilă victorioasă a moților conduși de Avram Iancu: „(…) Moții astupă bine toate drumurile, stabilesc poziții prielnice pentru atac și repartizează pe cei de vânători și 317 lăncieri, aleși unul câte unul dintre cei mai viteji, în trei sectoare, pe unde aveau să treacă ungurii. (…) Buzgo comandă avangarda. Luând câte o companie de soldați, trece norocos prin Mărișel, dar când ajunge la un loc unde drumul coboară pieptiș, obstacole construite peste noapte opresc din nou înaintarea. Până să distrugă întăritura, minutele trec greu. Armata lucrează din răsputeri să curețe calea, dar terenul se îngustează, iar convoiul lung se întinde ca un șarpe uriaș. (…) Vasvári conducea companiile din centru, având și el la îndemână un tun. Dar îndată ce primele rânduri de honvezi zvâcnesc din zăvoarele defileului, moții răsar de după copaci și închid din nou cu piepturile lor drumurile ungurilor. Manevra pare a se fi pus la cale cu o diabolică abilitate. În timp ce Buzgo și secuii au fost lăsați să coboare în pas grăbit, trupa lui Vasvári e prinsă în cleștele morții. Locul unde s‑a oprit e un fund de văgăună, cu țărmuri înalte, acoperite de brazi. O ploaie de bolovani se revarsă aici peste capetele oastei. (…) Tunelul îngrozitor abia trecut, în poiana care se deschide mai largă îi așteaptă încă o dată tirul vânătorilor culcați pe burtă la rădăcina brazilor. (…) Până la urmă, moții se aruncă în rândurile armatei făcute mototol, rostogolindu‑se la vale într‑o încleștare sângeroasă. Resturile oastei lui Vasvári scapă și din a doua văgăună. În poiana următoare însă se poticnesc definitiv. Aici erau postați, se vede, în mai mare număr trăgătorii români, care distrug ceata fugarilor. Trei comandanți din trupa racoțiană: Bulyovski, Erdélyi și Bátori, cad în această poiană, în fruntea puținilor ostași care îi urmau. Vasvári fu răpus de asemenea (…)”. (Silviu Dragomir, Avram Iancu, Editura Științifică, București, 1965)

Expediția militară maghiară contra moților a fost declanșată la 2 iulie 1849. Planul lui Vasvári și al adjunctului său, maiorul Buzgo, era să execute o mișcare de clește, avansând spre munți din mai multe direcții: Huedin, Mărgău, Ciuleni și Vâlcele. Raportul de forțe a fost dezechilibrat în defavoarea lui Avram Iancu. Trupele revoluționare maghiare erau aproximativ 3.000–4.000 de oameni (patru companii de infanterie, două companii de secui, gardiștii din Bihor ai lui Buzgo și unități de cavalerie), dotate cu armament modern și piese de artilerie. Defensiva românească se compunea din aproximativ 500 de moți în prima linie de apărare, susținuți pe platou de cetele locale conduse de centurionul Indrei Roșu și tribunul Iacob Olteanu, toate sub coordonarea tactică a prefectului Avram Iancu. La acestea s‑au adăugat peste 2.000 de civili (bătrâni și femei) folosiți în scop logistic și psihologic. Desfășurarea bătăliei din 5–6 iulie a urmat după ”capcana tăcerii” din 2–4 iulie. Pe măsură ce trupele lui Pál Vasvári urcau spre masivul muntos pe ruta Someșului Cald, moții au aplicat o tactică de hărțuire pasivă. Era liniștea înaintea furtunii. Nu s‑au arătat inamicului și au abandonat satele din cale, creând iluzia unei retrageri. Acest lucru l‑a făcut pe Vasvári să devină excesiv de încrezător, ignorând măsurile elementare de siguranță la înaintarea prin trecători înguste. Prima ciocnire violentă a avut loc pe 5 iulie, lângă satul Mărișel, pe platoul Fântânele. Când coloanele inamice au intrat pe potecile înguste, flancate de păduri dese și prăpăstii, moții au declanșat atacul. Baricade naturale au blocat înaintarea maghiară. Copaci uriași tăiați din timp au fost prăvăliți peste avangarda inamică, iar tunurile din lemn de cireș scobit și întărit cu cercuri de fier au fost folosite pentru a trage cu schije și pietre de la mică distanță, provocând daune psihologice și fizice infanteriei de linie. În dimineața zilei de 6 iulie, Vasvári a încercat să‑și reorganizeze trupele pentru a străpunge platoul. În acest moment critic a intervenit tactica de război psihologic organizată de Pelaghia Roșu, mama centurionului local. Femeile și bătrânii din Mărișel s‑au urcat călare pe cai pe crestele munților, purtând haine bărbătești. La semnalul Pelaghiei, sute de buciume au răsunat simultan din toate direcțiile, sunetul fiind amplificat de ecoul văilor. Dezinformate și crezând că sunt complet încercuite de mii de călăreți din legiunile de elită ale lui Avram Iancu, trupele maghiare au intrat în panică. Panica s‑a transformat rapid în debandadă. În încercarea de a‑și ralia oamenii, Pál Vasvári a fost lovit mortal în vâltoarea luptei de pe platoul Fântânele. Moartea comandantului a decapitat conducerea militară a expediției. Soldații maghiari au rupt rândurile și au început o retragere dezastruoasă pe pantele abrupte către Someșul Rece și Gilău. Sute de honvezi și‑au pierdut viața nu doar în luptă, ci și căzând în râpe sau vâltori în timpul fugii. Întreaga artilerie, rezervele de muniție și căruțele cu provizii au căzut în mâinile moților. Militar, acțiunea a reprezentat ultima ofensivă maghiară majoră pe flancul nordic al Apusenilor. Câmpeniul a rămas neatins, în viziunea lui Silviu Dragomir.

Din punct de vedere politic, pierderea unui lider de talia lui Pál Vasvári a fost o lovitură grea pentru guvernul revoluționar de la Budapesta. Din punct de vedere strategic, aceasta a demonstrat eficiența tacticilor de gherilă concepute de Avram Iancu în fața unei armate convenționale. La doar o lună după acest eveniment, în august 1849, armata revoluționară maghiară a capitulat la Șiria în fața trupelor țariste și austriece, punând capăt războiului. Din acest motiv, victoria moților de la Fântânele–Mărișel rămâne consemnată drept punctul în care rezistența românească a triumfat definitiv pe plan local. Imediat după victoria zdrobitoare a moților din 6 iulie 1849, Avram Iancu a sosit pe platoul de la Fântânele. Când a aflat că poetul Pál Vasvári a căzut în luptă, a cerut oamenilor să-i caute cadavrul printre sutele de soldați morți. Avram Iancu a ordonat expres căutarea trupului lui Pál Vasvári pe câmpul de luptă de la Fântânele, pentru a-i asigura o înmormântare demnă. Acest gest reflectă noblețea de caracter a „Crăișorului Munților” și subliniază dimensiunea tragică a războiului civil, în care doi tineri cu idealuri sociale parțial comune au fost împinși de istorie să devină inamici, doar pentru că Petőfi Sándor nu a dorit să recunoască românii ca națiune în cadrul Transilvaniei. Iancu, care a scris și publicat poezii în revista manuscris „Zorile” din Cluj, s-a simțit solidar moral dincolo de moarte cu poetul maghiar, care îi era inamic. Mai târziu, pe locul luptei, trei frați Crișan au ridicat o cruce de lemn în 1924, la o sută de ani de la nașterea lui Avram Iancu, apoi una de piatră, care în 1940 a fost aruncată în aer de trupele horthyste. În vara lui 1944, soldații români au revenit și au ridicat o cruce nouă din piatră, la care, azi, la începutul lunii iulie, românii, în frunte cu membrii Societății Cultural-Patriotice „Avram Iancu”, vin să aducă un pios omagiu Crăișorului Munților, cel care a întemeiat o țară românească liberă în inima Apusenilor. Dragostea de libertate a lui Avram Iancu este un ideal de urmat astăzi de către toți românii.

Ionuț Țene