Memoria crimelor totalitarismului în România postcomunistă. Holocaustul, crimele comunismului și dezbaterea privind echilibrul memoriei istorice

Studiul analizează modul în care societatea românească postcomunistă a construit memoria publică a celor două mari experiențe totalitare ale secolului al XX-lea: fascismul și comunismul. Sunt examinate atribuțiile instituțiilor specializate, cadrul legislativ, cercetarea istorică și dezbaterile privind existența unei eventuale asimetrii în reprezentarea publică a victimelor. Lucrarea susține că toate crimele împotriva umanității trebuie cercetate și condamnate fără echivoc, indiferent de ideologia care le-a generat.

Secolul al XX-lea a cunoscut două dintre cele mai violente experiențe politice din istoria Europei: regimurile fasciste și regimurile comuniste. România a traversat ambele sisteme totalitare, fiecare provocând victime, distrugând destine și afectând profund dezvoltarea societății.

După 1989, condamnarea oficială a comunismului și aprofundarea cercetării Holocaustului au devenit două direcții majore ale istoriografiei românești. În același timp, în spațiul public au apărut dezbateri privind raportul dintre memoria Holocaustului și memoria victimelor comunismului. Unii autori au susținut că există o atenție publică mai mare acordată uneia dintre aceste tragedii, în timp ce alții consideră că această percepție rezultă din diferențele de mandat instituțional și din evoluția cercetării istorice.

Atât fascismul, cât și comunismul au instaurat monopolul politic, au eliminat pluralismul, au suprimat libertățile civile și au utilizat violența ca instrument de guvernare. Diferențele ideologice dintre ele nu modifică realitatea istorică potrivit căreia ambele au produs persecuții sistematice și numeroase victime.

În România, regimul legionar a avut o existență scurtă, însă în această perioadă au fost comise asasinate politice, pogromuri și acte de violență împotriva populației evreiești și a adversarilor politici. În schimb, dictatura comunistă s-a întins pe aproape o jumătate de secol, instituind un sistem permanent de represiune bazat pe Securitate, lagăre de muncă, deportări, închisori politice și suprimarea libertăților fundamentale.

În spațiul public apare uneori întrebarea de ce cercetarea Holocaustului și cercetarea crimelor comunismului sunt realizate de instituții distincte.

Răspunsul este unul instituțional și juridic.

Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” are misiunea de a cerceta Holocaustul din România, educația privind Holocaustul și combaterea antisemitismului.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc cercetează represiunea comunistă, identificarea victimelor și documentarea crimelor regimului comunist.

Prin urmare, diferențele de activitate reflectă în primul rând mandate instituționale diferite, nu o ierarhizare oficială a suferinței victimelor.

În literatura de specialitate există autori care discută despre fenomenul „memoriei competitive” sau al „memoriei asimetrice”. Aceștia observă că atenția publică, resursele instituționale sau dezbaterile politice pot fi distribuite inegal între diferite categorii de victime.

Această dezbatere nu demonstrează existența unei politici deliberate de ignorare a victimelor comunismului, dar evidențiază faptul că memoria istorică este influențată de factori politici, culturali și internaționali.

Printre factorii invocați în literatura de specialitate se numără: caracterul universal al memoriei Holocaustului după cel de-al Doilea Război Mondial; dezvoltarea dreptului internațional privind genocidul; apartenența României la organizații europene care promovează educația despre Holocaust; dificultatea documentării tuturor crimelor comunismului după deschiderea incompletă a arhivelor; existența unor rețele instituționale și academice diferite pentru cercetarea celor două regimuri.

Regimul comunist din România a funcționat aproximativ patruzeci și cinci de ani. Represiunea a îmbrăcat forme multiple: execuții extrajudiciare; exterminarea rezistenței armate; detenție politică; deportări; colonii de muncă; colectivizare forțată; supraveghere generalizată; cenzură; persecuții religioase; distrugerea elitelor culturale și intelectuale.

Durata îndelungată a dictaturii a făcut ca numărul victimelor represiunii să fie foarte mare și efectele sociale să se extindă asupra mai multor generații.

În anul 2006 statul român a condamnat oficial dictatura comunistă prin Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Anterior, Raportul Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România documentase responsabilitatea autorităților române pentru Holocaust.

Aceste două documente exprimă poziția oficială potrivit căreia ambele regimuri totalitare trebuie condamnate fără echivoc.

Istoria nu poate funcționa prin competiția victimelor și nici prin ierarhizarea suferinței umane. Crimele fascismului și crimele comunismului reprezintă două tragedii majore ale secolului al XX-lea și trebuie cercetate cu aceeași rigoare științifică.

Este legitim ca istorici, sociologi și filosofi ai memoriei să dezbată dacă există dezechilibre în reprezentarea publică a diferitelor categorii de victime. Totuși, asemenea concluzii trebuie întemeiate pe cercetări documentare și analize comparative, nu pe presupuneri privind intențiile unor instituții.

O cultură democratică matură presupune comemorarea tuturor victimelor totalitarismului, promovarea adevărului istoric și respingerea oricărei forme de negare sau relativizare a crimelor împotriva umanității.

                                                                Al.Florin Țene