„Sunt fericit că mor pentru neamul meu. Aș fi vrut să mai trăiesc, dar nu pentru mine, ci ca să pot suferi mai mult pentru el.”-Constantin Oprișan (✝️26 iulie 1958)

Constantin Oprișan, serafimul martir

În această zi, când se împlinesc 67 de ani de la mutarea la cele veșnice a mucenicului Constantin Oprișan, aducem un prinos de recunoștință și adâncă rugăciune în fața icoanei vii a unui serafim în trup, care a ars pentru Hristos în temnițele comuniste, înfiorând inimile tuturor celor ce l-au cunoscut.

Constantin Oprișan a fost nu doar un intelectual sclipitor, ci o inimă mistuită de iubirea de Dumnezeu și de neam. Născut la Oncești,județul Bacău , licențiat în Litere și Filosofie, Oprișan a fost un om de o cultură vastă, un fin cunoscător al limbii române și al spiritualității ortodoxe, dar mai ales, un ucenic desăvârșit al lui Hristos. În anii întunecați ai prigoanei, el nu s-a revoltat, nu s-a plâns, ci s-a transformat în jertfă vie, în rug aprins, asemenea unei flăcări care, mistuind materia, luminează întunericul cel mai adânc.

Închisoarea ca altar și pântece al sfințeniei

Condamnat pentru apartenența la Frățiile de Cruce, Oprișan a trecut prin cele mai crude temnițe ale Gulagului românesc: Aiud, Gherla, Jilava și, în cele din urmă, închisoarea Pitești. Acolo, în iadul reeducării, unde sufletele erau sfărâmate cu o cruzime de neimaginat, el a rămas un stâlp de lumină și demnitate. În camera 4 Spital de la închisoarea Târgu Ocna, unde și-a dat duhul în iulie 1958, a lăsat în urmă un miros de sfințenie, o mireasmă a dăruirii totale.

Părintele Iustin Pârvu: „Nu am văzut un om mai luminat ca el!”

Părintele Iustin Pârvu, care l-a avut camarad de suferință, spunea despre el cu evlavie:

„Constantin Oprișan era un serafim în trup. Avea o frumusețe sufletească de nedescris. În suferință, zâmbea. În boală, înălța pe ceilalți. Era pur și simplu o făclie vie. Niciodată nu a murmurat, niciodată nu și-a plâns durerea. Când se ruga, parcă era deja în ceruri…”

Părintele Iustin mărturisea că, deși bolnav de tuberculoză pulmonară și osoasă în formă gravă, Oprișan se ruga cu atâta putere, încât prezența lui transforma celula într-o biserică.

Aspazia Oțel Petrescu: „Avea ceva dintr-un sfânt al pustiei”

Aspazia Oțel Petrescu, o altă mărturisitoare a temnițelor, spunea cu lacrimi în ochi:

„Constantin Oprișan avea o noblețe și o delicatețe duhovnicească rar întâlnite. Când vorbea despre Hristos, inima ți se înmuia, și simțeai că ești aproape de Împărăție. Avea un duh de rugăciune care topea tot în jur.”

Ea îl asemăna adesea cu sfinții din Pateric, cu cei care au învins lumea, nu prin forță, ci prin sfințenie.

Părintele Arsenie Papacioc: „S-a suit la cer fără să se plângă”

Părintele Arsenie Papacioc, el însuși trecut prin iadul reeducării, mărturisea:

„Oprișan a fost unul dintre acei oameni care nu s-au frânt. El s-a înălțat. S-a suit la cer fără să se plângă, ca o jerfă curată. Iar noi, ceilalți, ne simțeam nevrednici în preajma lui.”

Părintele Arsenie Boca despre jertfelnicia tinerilor temnițelor

Deși nu l-a cunoscut direct, Părintele Arsenie Boca a vorbit adesea despre acești tineri mucenici:

„Tinerii aceștia, care și-au dat viața pentru Hristos, sunt temelia unei Românii ce va renaște. Ei sunt mucenicii neamului nostru și rugătorii neadormiți ai țării din cer.”

Părintele Gheorghe Calciu: „Oprișan era întruchiparea blândeții și a curajului”

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, coleg de suferință, mărturisea:

„Când eram în celulă cu Oprișan, simțeam că nu mai e nevoie de lumina soarelui. El radia o liniște de sus. Deși chinuit de dureri cumplite, era mereu senin. Ne învăța poezii, ne vorbea de Eminescu, dar mai ales de Hristos.”

Într-una din zilele cele mai grele, când foamea, frigul și frica îi dărâmau pe toți, Constantin a șoptit:

„Fraților, să nu ne temem. Cu noi este Hristos. Și dacă murim aici, vom trăi în El.”

Nicolae Purcărea: „A murit ca un sfânt”

Nicolae Purcărea, cel ce a împărțit celula cu el, spunea:

„Am văzut cum moare un sfânt. A plecat liniștit, cu rugăciunea pe buze. Fața lui s-a luminat, și trupul i-a rămas cald multe ore. Cei care l-au atins au simțit o pace neomenească. L-am iubit cu toții ca pe un frate mai mare. Era pentru noi un dascăl, un sfetnic, un părinte.”

Un serafim pentru vremuri întunecate

Într-o lume a compromisului, a fricii și a comodității, viața și jertfa lui Constantin Oprișan sunt ca o sabie de foc care ne taie somnul și ne cheamă la trezvie. El nu a scris cărți, nu a vorbit la amvoane, dar a predicat cu propria carne arsă în focul suferinței.

El este un simbol al unei generații care a murit pentru ca România să trăiască în Hristos. Și în această zi, în care comemorăm 67 de ani de la adormirea lui, suntem datori să ne întrebăm:
Ce facem noi cu libertatea pentru care el și ceilalți au sângerat? Trăim noi în Duhul lui Hristos sau ne complacem în idolatria confortului?

Concluzie duhovnicească: chemarea la sfințenie

Constantin Oprișan ne spune astăzi, prin viața sa, că sfințenia nu este o excepție, ci o chemare. Ne spune că și în cea mai întunecată temniță, Hristos poate străluci mai tare decât în lumina soarelui. Ne spune că iubirea, blândețea și jertfa sunt mai puternice decât moartea.

„Să nu ne temem de suferință, ci de păcat” – acesta este mesajul serafimului martir.

Să-l cinstim nu doar cu cuvinte, ci cu vieți care ard pentru Hristos, așa cum a ars el.

Veșnică să-i fie pomenirea între sfinți și rugător neîncetat pentru România cerească și pământească!
Amin.⛪️

Sursa: Iubim Ortodoxia