Diplomatul Gheorghe C. Caranfil și proiectul statului aromân „Principatul Pindului” (1941-1943)

Diplomat, jurist și sportiv de performanță, Gheorghe C. Caranfil s-a aflat, în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, în centrul uneia dintre cele mai controversate episoade ale politicii românești din Balcani: implicarea în proiectul unui stat aromân în regiunea Pindului, o idee care s-a materializat circa o lună în vara lui 1917. În panteonul diplomației românești interbelice și postbelice, Gheorghe C. Caranfil ocupă un loc aparte. Personalitate complexă, formată în spiritul rigorii juridice și al disciplinei sportive, Caranfil a fost deopotrivă diplomat de carieră, jurist și participant la Jocurile Olimpice. Activitatea sa ca ambasador al României la Sofia s-a implicat prin consulatul de la Salonic, în anii 1941–1943, într-un context politic și militar extrem de complicat, marcat de ocupația Axei în Grecia, de rivalitățile dintre Roma, Berlin și București și de proiectele autonomiste sau de independență promovate în rândul aromânilor din Pind. (file:///C:/Users/Dana/Downloads/adodot,+09eNistor%20(1).pdf)

Născut la 28 noiembrie 1893, la Galați, într-o familie a elitei intelectuale, Gheorghe C. Caranfil a urmat cursurile Facultății de Drept din București, obținând ulterior doctoratul în drept la Paris. Pregătirea juridică i-a oferit instrumentele necesare pentru o carieră diplomatică bazată pe analiză, echilibru și atenție la nuanțele politice. Înainte de a reprezenta România în diferite capitale europene, Caranfil s-a remarcat și în domeniul sportului. A fost unul dintre pionierii scrimei românești și a participat la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, din 1928, în probele de floretă și spadă. Experiența sportivă i-a consolidat disciplina, spiritul de observație și rapiditatea deciziei — calități care aveau să-i fie utile în misiunile diplomatice desfășurate într-o perioadă dominată de instabilitate și conflicte. Momentul definitoriu al carierei sale diplomatice ca director în MAE și apoi ambasador s-a consumat la Sofia, care controla consulatul român de la Salonic, unde Emanoil Popescu a îndeplinit funcția de consul general al României în anii ocupației Axei. Grecia era atunci împărțită între zone de ocupație germană, italiană și bulgară, iar autoritățile locale, comunitățile etnice și formațiunile de rezistență se aflau într-o permanentă confruntare. În acest context a reapărut proiectul unui „Principat al Pindului”, asociat cu activitatea lui Alcibiade Diamandi și, ulterior, cu cea a lui Nicolae Matuși. Inițiativa urmărea să exploateze identitatea aromânilor (vlahilor) din regiunile Epirului, Tesaliei și Macedoniei de Vest și să creeze o entitate autonomă, separată de Grecia. În realitate, proiectul a rămas o construcție politică efemeră, dependentă de sprijinul puterilor Axei și lipsită de o bază populară consistentă. Vlahii se temeau de repercursiunile grecilor. În iunie 1941, la Larisa, Alcvibiade Diamandi, finanțat de Italia lui Mussolini și de Siguiranța română, a organizat o structură cunoscută sub numele de „Legiunea Romană” sau „Legiunea Vlahă”. Formațiunea, sprijinită de autoritățile militare italiene, a primit atribuții de ordine publică și a fost implicată în acțiuni împotriva partizanilor greci. Membrii săi au participat la rechiziții, la activități de propagandă și la promovarea ideii desprinderii regiunilor aromâne de Grecia.

Diamandi s-a autoproclamat „Principe al Pindului” și „Șef al Vlahilor”. Au fost redactate manifeste, proiectate hărți și transmise memorii către Roma și București. Totuși, pretinsul principat nu a dobândit o recunoaștere internațională și nici nu a reușit să se transforme într-o instituție statală efectivă. Oficial, activitatea Consulatului Român de la Salonic era legată de sprijinirea școlilor, bisericilor și orfelinatelor aromâne din Grecia. În timpul regimului Antonescu, însă, această misiune culturală s-a intersectat cu obiective politice și strategice mai largi. Potrivit documentelor și mărturiilor referitoare la această perioadă, sprijinul românesc a inclus atât fonduri destinate instituțiilor culturale, cât și resurse financiare utilizate de organizațiile apropiate de Diamandi. În condițiile prăbușirii drahmei și ale inflației galopante, fondurile în valută și în aur aveau o importanță majoră. Ele puteau fi folosite pentru întreținerea unor structuri locale, pentru propagandă și pentru achiziționarea de echipamente de pe piețele controlate de autoritățile ocupante.

Consulatul din Salonic condus de Emanoil Popescu a devenit astfel mai mult decât o simplă reprezentanță diplomatică. El a ajuns să fie implicat în gestionarea relațiilor cu liderii aromâni și în transmiterea unor informații către București. În același timp, interesele românești se intersectau cu cele ale serviciilor italiene, care urmăreau fragmentarea spațiului grec și consolidarea controlului asupra regiunilor ocupate.Deși nu dorea, ambasadorul roman de la Sofia, Caranfil s-a implicat în sprijinirea statului aromân din Pind. Un episod deosebit de sensibil l-a reprezentat distribuirea ajutoarelor alimentare în timpul Marii Foamete din Grecia, din anii 1941–1942. România a trimis cereale și alte produse destinate populației aromâne, iar Consulatul de la Salonic a avut un rol în administrarea și distribuirea acestor ajutoare. În anumite zone, sprijinul umanitar a fost însă asociat cu recrutarea politică și cu fidelitatea față de proiectul „Principatului Pindului”. Această practică a alimentat tensiunile dintre comunitățile aromâne, populația greacă și formațiunile de rezistență. Legionarii valahi au fost acuzați de rechiziții, acte de intimidare și colaborare cu autoritățile italiene. În consecință, acțiunile lor au provocat reacții ostile și au contribuit la deteriorarea imaginii României în rândul populației locale.

În acest climat, Gheorghe C. Caranfil, care verifica și activitatea consulatului român din Skopjie, s-a distins printr-o atitudine prudentă și critică. Rapoartele sale către București ar fi evidențiat caracterul artificial al proiectului autonomist și lipsa unei susțineri populare reale. Din perspectiva consulului, aventura politică a lui Diamandi risca să compromită atât relațiile României cu Grecia, cât și statutul comunităților aromâne. Caranfil a observat că „Principatul Pindului” nu se sprijinea pe instituții stabile, pe o administrație legitimă sau pe adeziunea majorității populației. Existența sa depindea în principal de protecția militară italiană și de resursele furnizate din exterior. În aceste condiții, susținerea unei asemenea construcții nu putea produce decât efecte temporare și destabilizatoare. Pe măsură ce războiul de pe Frontul de Est se prelungea, iar interesele strategice ale Axei se schimbau, și atitudinea Bucureștiului a devenit mai rezervată. Germania urmărea menținerea ordinii în Grecia și protejarea rutelor de aprovizionare, iar orice inițiativă care putea amplifica rezistența locală devenea indezirabilă. Sub presiunea Berlinului, sprijinul acordat formațiunilor lui Diamandi a fost redus și, în cele din urmă, sistat. Odată cu blocarea finanțărilor, „Legiunea Romană” s-a dezagregat rapid. Evoluția a demonstrat fragilitatea proiectului și dependența sa de sprijinul extern. Fără resurse financiare, protecție militară și susținere politică, „Principatul Pindului” nu a putut supraviețui.Alcibiade Diamandi și Nicolae Matuși ajung în beciurile securității comuniste de la București. După eliberarea Greciei, în 1944, implicarea unor structuri românești în proiectul autonomist aromân a fost folosită de autoritățile grecești drept probă a colaborării cu puterile Axei. Documentele financiare, listele de plată și corespondența confiscată au alimentat suspiciunea față de întreaga rețea de instituții românești din Grecia. Școlile, bisericile și organizațiile culturale românești, dezvoltate de-a lungul mai multor decenii, au fost privite prin prisma colaborării unor lideri aromâni cu autoritățile ocupante. În perioada postbelică, comunitățile aromâne au suportat consecințele acestei asocieri, iar prezența instituțională românească în Grecia s-a diminuat considerabil. Reputația României în regiune a fost, la rândul ei, grav afectată. Pentru istoria aromânilor, episodul „Principatului Pindului” rămâne unul controversat, deși definitoriu pentru istoria vlahilor care doreau suveranitatea. El trebuie analizat atât prin prisma aspirațiilor culturale și identitare ale unor lideri aromâni, cât și în raport cu interesele strategice ale Italiei, Germaniei și României. Idealul unei autonomii aromâne a fost instrumentalizat într-un context de ocupație militară și de rivalitate geopolitică, iar această instrumentalizare a compromis, în cele din urmă, chiar instituțiile menite să apere identitatea aromânilor. Încheierea războiului și instaurarea regimului comunist au pus capăt carierei oficiale a lui Gheorghe C. Caranfil. Considerat reprezentant al vechii elite diplomatice și al „elementului burghez”, el a fost îndepărtat din funcțiile publice.

Spre deosebire de alți diplomați ai generației sale, Caranfil a reușit să se refugieze în Franța.La Paris, a trăit până la sfârșitul vieții în exil și s-a implicat discret în cercurile emigrației românești. A murit la 22 aprilie 1978, la vârsta de 84 de ani.(https://de.scribd.com/doc/241686540/Arh-Personale-Si-Familiale-I#content=query:caranfil,pageNum:1,indexOnPage:0,bestMatch:false) Figura lui Gheorghe C. Caranfil rămâne legată de una dintre cele mai delicate pagini ale diplomației românești din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. El a fost diplomat într-un regim autoritar, dar și un observator lucid al limitelor politicii promovate de acel regim. Prin rapoartele sale și prin atitudinea prudentă adoptată de consulatul de Salonic, Caranfil apare ca un profesionist preocupat de consecințele reale ale deciziilor politice. Povestea sa nu este doar aceea a unui diplomat prins în vâltoarea istoriei nedrepte, ci și a unui om care a încercat să păstreze, într-un context dominat de propagandă, violență și oportunism, un minim echilibru între interesele statului, exigențele dreptului și responsabilitatea față de umanitate. I-a iubit pe valahi, dar a evitat să pună în aplicare planuri de dezmebrare a Greciei prin înființarea unui stat aromân în Pind, pentru a nu strica relațiile pe termen lung cu Grecia, deși politica sa pro-grecească nu a ajutat nici măcar la menținerea unor drepturi acordate de statul elen pentru minoritatea aromână.

Ionuț Țene