Dragoș și Sas: familii românești și colonizări valahe în Polonia medievală. Viziunea unui istoric polonez interbelic

Istoria Regatului Poloniei, mai ales în partea sa sudică, s-a construit și prin contribuția unor familii nobiliare românești originare din Maramureș și Transilvania, precum și prin colonizările vlahilor, deveniți ulterior celebrii gorali. Istoria românilor medievali nu s-a desfășurat exclusiv între Carpați, Dunăre și Nistru. Urmele prezenței românești pot fi urmărite și dincolo de munții Maramureșului, în Rutenia Haliciană și regiunile sud-estice ale Poloniei medievale. Carpații Păduroși au fost leagănul civilizației păstorilor vlahi inigrați sau autohtoni din triburile carpice și influența latinofonă a imperiului roman. În aceste teritorii, românii au participat la întemeierea unor așezări, la apărarea frontierelor și la formarea unor familii nobiliare menționate în documentele poloneze și rutene.

Una dintre cele mai importante cercetări dedicate acestui fenomen este lucrarea istoricului polonez Ludwik Wyrostek, ”Neamul nobiliar Dragoș și Sas în Ungaria și Rutenia Haliciană”, publicată la Cracovia în 1932. Pe baza documentelor medievale, a sigiliilor, actelor de donație și genealogiilor, studiul reconstituie istoria unei vaste rețele de familii legate de neamul Dragoș-Sas. În același timp, lucrarea oferă o imagine amplă asupra colonizărilor românești din nordul Carpaților și asupra rolului românilor în organizarea militară și administrativă a acestor teritorii. În centrul acestei istorii se află Maramureșul medieval, „un ținut muntos, bogat în păduri, ape și resurse minerale”. Poziția sa îl transforma într-o regiune de frontieră, situată între Regatul Ungariei, Moldova și teritoriile rutene. Văile Tisei, Izei și Vișeului reprezentau căi naturale de circulație, dar și zone de apărare împotriva incursiunilor tătare.

Populația românească era organizată în cnezate și voievodate. Cnezii și voievozii nu erau doar conducători locali, ci îndeplineau atribuții militare, administrative și judiciare. Ei organizau comunitățile, stabileau obligațiile față de rege și participau la apărarea hotarelor. Această structură a favorizat apariția unei elite românești capabile să negocieze cu autoritatea centrală și să primească privilegii sau domenii în schimbul serviciilor militare. În secolele al XIII-lea și al XIV-lea, Maramureșul a devenit un spațiu de întâlnire între autohtonii români, maghiari, ruteni și germani. Coloniștii maghiari și sași au contribuit la dezvoltarea orașelor și a mineritului, în timp ce românii au ocupat cu precădere zonele montane, agricole și de frontieră. Ei s-au afirmat prin păstorit, exploatarea lemnului, agricultura și serviciul militar, devenind indispensabili apărării regiunii. Aceasta este și perspectiva istoriografiei interbelice reprezentate de Ludwik Wyrostek, care considera că Maramureșul fusese colonizat de vlahi încă din secolul al XIII-lea, în acord cu teoria lui Roesler. Interpretarea trebuie însă înțeleasă în contextul dezbaterilor istoriografice ale epocii și sub influența austro-ungară.

Numele de famile românești Dragoș și Sas sunt legate de începuturile Moldovei și de istoria românilor din Maramureș. Tradiția medievală i-a transformat în personaje fondatoare de țări românești, în ciuda presiunii coroanei ungare. Polonezul Ludwik Wyrostek atrage atenția că genealogia acestor familii a fost îmbogățită, de-a lungul timpului, de legende și interpretări târzii. Nu toate legăturile de rudenie transmise de cronici pot fi verificate cu certitudine. Izvoarele confirmă însă existența unei familii puternice, implicată în politica Maramureșului și în relațiile dintre Regatul Ungariei și Moldova. Potrivit tradiției analizate de Wyrostek, Dragoș ar fi fost unul dintre strămoșii unei importante familii românești din Maramureș și întemeietorul mărcii Moldovei. El era din Bedeu de dincolo de Tisa. Fiul său, Sas, a ajuns conducătorul unei comunități românești din Moldova, într-o perioadă în care coroana ungară încerca să-și consolideze influența la răsărit de Carpați. Conflictul dintre gruparea condusă de Sas și voievodul maramureșean Bogdan la 1364 a avut consecințe decisive. Bogdan a trecut munții și a întemeiat Moldova independentă, în timp ce urmașii lui Sas s-au întors în Maramureș și au fost integrați ulterior în structurile nobiliare ale Regatului Ungariei.

Un document esențial este diploma emisă în 1365 de regele Ludovic I al Ungariei. Prin acest act, Balk (Bâlc), fiul lui Sas, și frații săi, Dragoș, Dragomir și Ștefan, primeau domeniul Konyha din Maramureșul istoric, împreună cu mai multe sate. Recompensa avea o semnificație politică limpede: familia era readusă în grațiile coroanei și răsplătită pentru fidelitatea sa. Balk (Bâlc) și Dragoș au devenit voievozi și comiți ai Maramureșului. Au participat la expediții militare în Rutenia și au primit noi proprietăți în Maramureș, Sătmar, Ugocsa și în alte regiuni. În scurt timp, familia a devenit una dintre cele mai puternice case nobiliare din nord-estul Regatului Ungariei. În secolele următoare, urmașii lui Dragoș și-au extins influența, stabilindu-se mai ales la Beltek (Beltiug-ul românesc). Numele familiei s-a transformat treptat în Dragfy — „fiii lui Dragoș”. Schimbarea reflectă integrarea familiei în nobilimea maghiară și adaptarea ei la structurile politice ale regatului.

Dragfii au deținut castele, sate și domenii întinse. Unii membri au ajuns la demnități importante, inclusiv la funcția de voievod al Transilvaniei, precum și la diverse poziții militare și administrative. Bartolomeu Dragfy, Ioan Dragfy și Kasper Dragfy au fost implicați în conflictele politice și militare ale epocii, într-o perioadă marcată de presiuni externe și lupte interne pentru putere. Românii familiei Dragfy au devenit pentru perioade scurte de timp stăpânii Ardealului și Ungariei. Ascensiunea familiei a provocat desigur opoziție. Mica nobilime maramureșeană privea cu nemulțumire acumularea averilor și extinderea autorității Dragfilor. Conflictele cu regele Sigismund de Luxemburg au dus, în cele din urmă, la pierderea unei părți importante a domeniilor familiei. Ramura principală a continuat să existe până în secolul al XVI-lea, catolicizată, când s-a stins prin moartea lui Gheorghe Dragfy, rămas fără urmași. Istoria Dragfilor ilustrează transformarea unei elite românești de frontieră într-o mare familie nobiliară a Regatului Ungariei. Totuși, originea românească nu a împiedicat integrarea în aristocrația regatului, dar familia a fost treptat absorbită de structurile politice și culturale dominante.

O altă direcție a istoriei familiei Dragoș-Sas se leagă de Ștefan, fiul lui Sas. Spre deosebire de ramura rămasă în Maramureș și afirmată în Ungaria, Ștefan s-a îndreptat spre Rutenia Haliciană, teritoriu aflat sub autoritatea regilor Poloniei. În 1367, regele Cazimir cel Mare îi confirma lui Ștefan stăpânirea asupra localităților Rybotycze, Uhelniki și Sierakowce, precum și asupra unor terenuri și așezări monahale. Diploma atestă existența unei ramuri românești în Rutenia și evidențiază caracterul militar al colonizării. Ștefan nu era un simplu proprietar funciar. El trebuia să participe la expedițiile regale cu o ceată înarmată, formată dintr-un lăncier și mai mulți arcași. Pământul era oferit, așadar, în schimbul serviciului militar, iar colonistul român devenea proprietar, administrator și apărător al frontierei. Din această ramură s-au desprins mai multe familii, între care Rybotyccy, Brzeșciany, Buchowscy, Hubiccy și Wołosieccy. Unele nume păstrează amintirea localităților de origine, în timp ce altele trimit direct la identitatea valahă. În documentele poloneze, termenii „vlah” și „român” desemnau nu doar o origine etnică, ci și un anumit statut juridic și militar.

Colonizarea românească din Polonia medievală s-a desfășurat mai ales de-a lungul versantului nordic al Carpaților, în ținuturile Sanok, Przemyśl, Sambor, Stryj, Halici și Pocuția. Procesul a fost favorizat de autoritățile poloneze, interesate să populeze și să apere regiunile de frontieră împotriva incursiunilor tătare și a conflictelor dintre Polonia, Lituania, Ungaria și Moldova. Românii proveneau în principal din Maramureș, Transilvania și zonele de la est de Carpați. Ei se deplasau în grupuri conduse de voievozi sau cnezi și primeau dreptul de a întemeia sate, de a defrișa terenuri și de a exploata pășunile. În schimb, aveau obligația de a plăti anumite taxe și de a participa la apărarea regiunii. Unele documente menționează obligația de a furniza un lăncier și doi sau patru arcași. Alte acte le cereau coloniștilor să locuiască permanent în teritoriile primite și să nu-și înstrăineze proprietățile fără aprobarea regelui. Aceste condiții arată legătura strânsă dintre organizarea comunităților românești și nevoile militare ale regatului.

Așezările întemeiate de români au contribuit la dezvoltarea regiunilor montane. Ei au valorificat pășunile și pădurile, au introdus forme proprii de organizare și au creat legături comerciale între Transilvania, Maramureș, Moldova și Polonia. În timp, comunitățile românești au intrat în contact cu populații rutene, poloneze, germane și maghiare, contribuind la formarea unei societăți de frontieră cu identitate complexă. Documentele citate de Wyrostek menționează numeroase familii asociate cu acest proces: Tarnawscy, Mrochowscy, Popielowie, Błażowscy, Stupniccy, Tureccy, Jaworscy, Uniccy, Czołhańscy, Daniłowiczowie, Dzieduszyccy, Baliccy, Dubrawscy, Kryniccy, Kruszelniccy, Hoszowscy, Żurakowscy și Terleccy. Nobilimea din sudul Poloniei avea deci origini românești. Un exemplu semnificativ este familia Tarnawski. În 1383, Józef Olah — numit în document „Józef Vlahul” — primea localitatea Kuntzendorf. Proveniența germană a așezării nu împiedică transmiterea ei către un colonist român, fapt care arată mobilitatea proprietății și schimbarea componentelor etnice ale regiunii. Ulterior, familia Tarnawski și-a legat numele de mai multe localități din zona Osława. La fel de importantă este figura lui Dziordź, voievod român și întemeietor al familiei Stupnicki. În 1378, acesta primea localitățile Stupnica și Nowoszyca, cu obligația de a locui în „Rusia” — denumirea medievală a Ruteniei — și de a participa la apărarea teritoriului. Cazul său este reprezentativ pentru integrarea conducătorilor români în sistemul politic polonez. Aceste familii nu trebuie privite ca simple excepții genealogice. Ele fac parte dintr-un fenomen mai larg, prin care grupuri românești au fost așezate în regiunile carpatice și rutene, primind responsabilități militare și administrative. Unele au rămas legate de tradiția cnezială, în timp ce altele au fost înnobilate și integrate treptat în șleahta poloneză.

Unul dintre cele mai interesante aspecte analizate de Wyrostek este răspândirea stemei Sas, care devine peremptorie pentru regatul Poloniei. În forma sa cunoscută, aceasta cuprindea o semilună cu coarnele orientate în sus, două stele și o săgeată dispusă între coarnele lunii. Stema apare în numeroase variante pe sigilii și documente. Uneori stelele lipsesc, alteori săgeata este modificată sau înlocuită. Diferențele pot fi explicate prin evoluția heraldicii locale, prin execuția diferită a sigiliilor ori prin adoptarea unor modele poloneze și rutene. Pentru Wyrostek, stema Sas avea inițial o funcție mai largă decât aceea de simplu blazon nobiliar. Ea putea reprezenta o comunitate militară românească, o ceată de frontieră sau un grup de familii provenite din aceeași structură socială. În timp, semnul a fost transmis unor familii care nu aveau întotdeauna o legătură genealogică directă, dar păstrau memoria unei origini comune sau a integrării într-o comunitate similară. Heraldica devine astfel un instrument important pentru înțelegerea identităților medievale. Stema Sas nu vorbește doar despre noblețe, ci și despre migrație, solidaritate militară și adaptarea unei elite românești la societățile poloneză și ruteană.

Istoria familiilor Dragoș și Sas arată că Evul Mediu carpatic polonez și maghiar nu a fost o epocă a comunităților închise și imobile. Voievozii, cnezii, negustorii, păstorii și războinicii români (valahi) se deplasau între Maramureș, Moldova, Transilvania, Ungaria și Polonia. Pământurile, privilegiile și alianțele politice circulau dintr-o regiune în alta, iar familiile își schimbau statutul în funcție de noile împrejurări. Unii membri ai neamului Dragoș-Sas au devenit mari nobili ai Regatului Ungariei. Alții au întemeiat familii în Rutenia Haliciană și au fost integrați în structurile politice ale Poloniei. În ambele cazuri, originea românească s-a asociat cu o funcție esențială: apărarea frontierelor și organizarea teritoriilor de margine. Această realitate explică supraviețuirea numelor și tradițiilor românești în documentele poloneze și rutene, chiar atunci când familiile au adoptat limba, religia sau obiceiurile elitelor locale. Identitatea medievală era flexibilă și se construia prin apartenențe multiple: la o familie, la o comunitate militară, la o credință, la o țară și la un anumit statut juridic – Jus Valachicum (Legea românească până acum un secol).

Studiul lui Ludwik Wyrostek readuce în atenție o pagină importantă a istoriei românilor: prezența și rolul lor în regiunile nord-carpatice și în Polonia medievală. Familiile Dragoș și Sas nu reprezintă doar două nume ale genealogiei românești, ci simbolizează mobilitatea unei elite vlahe de frontieră și capacitatea ei de a se adapta unor structuri politice diferite. În Maramureș, urmașii lor au devenit voievozi, comiți și mari proprietari ai Regatului Ungariei. În Rutenia Haliciană (sau Galiția roșie) și în Polonia, alte ramuri au întemeiat sate, au primit domenii și au apărat hotarele regale. În jurul lor s-au format familii numeroase, dintre care multe au păstrat în nume, tradiții și heraldică amintirea originii valahe. Colonizările românești din Polonia au contribuit la popularea și apărarea unei vaste regiuni de frontier, mai ales în sec. XIV. Ele au creat punți între Maramureș, Moldova, Transilvania și lumea polono-ruteană, lăsând urme durabile în istoria socială, militară și culturală a Europei Centrale și de Est. Mai mult decât o simplă reconstituire genealogică, povestea neamului Dragoș-Sas este istoria unei lumi aflate în permanentă mișcare — o lume în care familiile, comunitățile și identitățile traversau munții, iar memoria originii românești supraviețuia în documente, nume și simboluri heraldice.

Românii datorează mult istoriografiei poloneze și, în mod deosebit, lui Ludwik Wyrostek, profesor la Universitatea Jagiellonă, care, în perioada interbelică, a pus în lumină importanța nobilimii române pentru dezvoltarea teritoriilor din nord-estul Regatului Ungariei și din sudul Poloniei. Studiul său din perioada interbelică este actual și rămâne important pentru înțelegerea mobilității elitelor medievale, a colonizărilor valahe și a contribuției românilor la organizarea economică, socială și militară a regiunilor carpatice, poloneze și rutene. Românii s-au simțit ”acasă” pe teritoriile poloneze locuite de strămoșii lor carpi și costobocii. Contribuția românilor grănicieri și păstori și a nobilimii valahe la formarea șleahtei poloneze și chiar a o parte din nobilimea maghiară de frontieră este încă o necunoscută pentru istoriografia românească. Noroc cu istoricii polonezi care abordează cu succes și curaj subiectul ocultat de istoricii români contemporani.

Ionuț Țene