Mie îmi plac merdenelele — chemarea culinară a străbunilor valahi din Balcani

Zilele acestea, un conflict inedit între tradiție și modernitate a apărut iarăși în spațiul public românesc, având în centrul său un simplu produs de patiserie: merdeneaua. Totul a început când antreprenprul Edmund Niculușcă, promotorul stabilimentului „La Mița Biciclista” din București, a criticat provocator și fără milă merdenelele vândute de o patiserie locală din Piața Amzei, referindu-se la produsele acesteia ca fiind făcute „cu margarină și spărtură de brânză”. Patiseria criticată era a lui Nea Mihai, un inimos patron care promovează produsele culinare tradiționale.

Declarațiile lui Niculușcă, care au aprins rețelelor sociale, au generat un val de reacții din partea consumatorilor români care se simt solidari cu Nea Mihai, tipul intreprinzătorului simplu care nu e sprijinit de sistem. Aceștia s-au declarat mândri de preferințele lor culinare și au evocat amintiri din perioada studenției. Haștagul „Je suis merdenea” a devenit viral, simbolizând o formă de protest împotriva elitismului culinar. Niculușcă a sugerat indirect că croasantele franșțuzești sunt consumate de elitele inteligente, în schimb meredenele le consumă oamenii simpli, adică de ”poporul suveran” care e depășit de istorie în viziunea progresiștilor marxiști. E o jignire directă asupra celor mulți, iar CNA tace complice. Acest episod a scos în evidență polarizarea acută din societatea românească, în care tradiția — reprezentată de merdenelele populare — este percepută ca fiind în opoziție cu standardele sofisticate ale culturii gastronomice occidentale. Oamenii au răspuns provocării lui Niculușcă printr-un activism neașteptat, care a culminat cu formarea unei cozi imense la patiseria din Piața Amzei, cumpărând merdenele de la Nea Mihai. Românii se dovedesc astfel patrioți și din punct de vedere culinar.

Această bătălie nu este, de fapt, doar despre produse de patiserie. Ea reflectă o luptă mai amplă pentru identități culturale și valori naționale într-o societate aflată în continuă schimbare și supusă intereselor divergente străine ca să ne dezbine ca societate și apoi să ne supună. Indiferent de preferințele culinare, un lucru este cert: merdenelele au căpătat azi o nouă semnificație în ochii consumatorilor români. Sunt o formă de rezistență cuilinare a românilor. De ce? Pentru că sunt la origine românești. Sincer, mie îmi plac merdenelele, care, oficial, au venit pe filieră otomană, prin Balcani. În realitate însă, ele ar putea fi asociate cu tradițiile culinare ale românilor — în special cu cele ale vlahilor din Pind, Tesalia și Epir —, care s-au impus în Peninsula Balcanică, aflată sub controlul Imperiului Otoman. Românii se simt solidari cu cei care promovează tradiția culinară. Astfel se explică mobilizarea românilor să cumpere merdenele de la Nea Mihai. Ei simt o ”chemare culinară” a străbunilor valahi,care produceau merdenele în Balcani de sute de ani. Produsul din care se prepară merdeneaua are la bază brânză, inclusiv tipuri de brânză produse în mod tradițional de populațiile romanice din Balcani. Otomanii ar fi putut prelua și adapta tradiția locală a preparării unor plăcinte din foi subțiri de aluat, umplute cu brânzeturi de oaie, capră sau vacă, produse de păstorii aflați în transhumanță. Merdeneaua este o plăcintă sărată, de obicei pătrată, preparată din foi subțiri de aluat și umplută cu brânză. Pe vremuri îmi amintesc că erau preferatele românilor care mergeau în concediu pe Litoral. A devenit un produs emblematic al patiseriilor românești, însă face parte dintr-o familie largă de plăcinte răspândite în spațiul balcanic și otoman, alături de börekul turcesc, banitsa bulgărească și tyropita grecească.

Originea exactă a merdenelei nu este pe deplin documentată. Numele este asociat, cel mai probabil, cu termenul turcesc ”merdane”, care desemnează sucitorul sau vergeaua folosită la întinderea aluatului. Preparatul s-a răspândit în Țările Române prin contactele comerciale și culturale cu lumea otomană, fiind apoi adaptat gusturilor și ingredientelor locale.Merdeneaua românească se prepară din aluat întins, uns cu grăsime și împăturit în mai multe straturi, pentru a obține o textură fragedă și crocantă. Umplutura este alcătuită, cel mai adesea, din telemea sau altă brânză sărată, amestecată cu ou. Forma pătrată și dimensiunea generoasă s-au consacrat în patiseriile urbane, transformând merdeneaua într-o gustare rapidă și accesibilă. Există suficiente dovezi pentru a atribui merdeneaua în mod direct vlahilor sau aromânilor, comunitățile romanice din Balcani care au avut o tradiție bogată a plăcintelor cu brânză și verdețuri. Viața pastorală a favorizat folosirea laptelui, a brânzeturilor și a unor ingrediente ușor de păstrat, iar aceste produse au ocupat un loc important în alimentația aromânilor. Pitele aromânești sunt realizate, în general, din foi nedospite, întinse manual și suprapuse, apoi unse cu ulei, unt sau untură. Printre variante se numără plăcintele cu praz, ștevie, știr, spanac și brânză. O altă preparare este fărinarea, o plăcintă în care foile sunt încrețite în tavă și acoperite cu un amestec de ouă, iaurt sau lapte bătut și brânză. Astfel, merdeneaua trebuie privită ca parte a patrimoniului culinar balcanic, modelat de influențe otomane, tradiții locale și schimburi între comunități. În România, ea a căpătat o formă proprie, devenind una dintre cele mai recognoscibile plăcinte sărate ale bucătăriei urbane, de tradiție și origine provenită pe filieră aromână. Prin urmare, merdeneaua este un produs românesc cu origini balcanice, rezultat al unui spațiu cultural în care tradițiile pastorale și schimburile dintre comunități au avut un rol important.

Cei care laudă croasantul susțin, de fapt, un produs franțuzesc, venit pe filieră occidentală în secolul al XIX-lea. Elitele românești au introdus croasantul la micul dejun. Era un produs boieresc de import, consumat mai ales la București și la Iași, în timp ce marea masă a românilor mânca merdenele, considerate un produs autohton. Și azi croasantul este un moft alimentar artificial consumat în special la micul dejun. Merdeneaua se consumă de români toată ziua și ține de saț și de foame. Astăzi, promovarea croasantului poate fi privită de unii ca o formă de dezbinare culinară și sociologică a românilor: elitele consumă produse de import, occidentale și franțuzești, în timp ce românii săraci, suveraniștii și oamenii simpli preferă produsul oriental numit merdenea. Este încă o încercare de a provoca un război româno-român, cu sprijinul unor servicii secrete străine și cu complicitatea de tăcută a SRI. Dacă nu explodează mamaliga românească, iată că a venit revolta consumatorilor de merdenea, ca reacție la produsele artificiale de import occidentale, a ”formelor fără fond” cum ar spune Titu Maiorescu. Mie îmi plac merdenelele mai mult decât croasantele. Ție ce îți place: să mănânci românește sau să te fălești simandicos fără rădăcini culinare cu produse de import franțuzești? Parafrazându-l pe Simion Bărnuțiu, aș spune: „Țineți cu poporul, ca să nu rătăciți!” Eu mănânc merdenele. Vă recomand și vouă să mâncați românește, produse cu origini vlahe.

Ionuț Țene