„Străjerii cățărători și tărâmul din reflexia apei” de Veronica Văcăraș – un roman sinteză între basm, aventură și fantasy

”Romanul Străjerii cățărători și tărâmul din reflexia apei”, semnat de Veronica Văcăraș și publicat la Editura clujeană ”Ecou Transilvan”, se înscrie în literatura fantasy, cu accente de basm, aventură, inițiere și reflecție spirituală. Lecturând cartea mi-a amintit de colecția de romane de aventuri publicată, în perioada comunistă, de Editura Tineretului și, ulterior, de Editura Albatros, sub numele „Aventura”. În copilărie, cumpăram de la chioșcurile de ziare volume cu coperți exotice, semnate atât de autori români, precum Dragoș Vicol, Leonida Neamțu, Vlad Mușatescu, Theodor Constantin sau Rodica Ojog-Brașoveanu, cât și de scriitori străini, între care Agatha Christie, Georges Simenon, Arthur Conan Doyle, Robert Louis Stevenson și Louis-Henri Boussenard. Romanul Veronicăi Văcăraș evocă acea lume prin copertă, ilustrații de Gabriela Bolea și stilul limpede, cursiv și accesibil. Cartea este însă mai apropiată de simbolurile basmului popular românesc decât de universurile create de J.R.R. Tolkien sau J.K. Rowling în ”Harry Potter și Piatra Filozofală”. Volumul beneficiază de o frumoasă prefață semnată de Cleopatra Lorințiu. Romanul surprinde trei planuri principale. Primul este cel real, în care o bătrână singură îl întâlnește pe Boris, un motan norvegian din neamul Pisicilor Erudite. Cel de-al doilea este reprezentat de Armandia, ținutul fantastic dominat de păduri străvechi, munți, cascade și locuri ascunse. Al treilea plan este constituit de tărâmul din reflexia lacului, o lume paralelă, accesibilă printr-un tunel ascuns sub apă. Eroii străjeri cățărători sunt cei care urcă spre lumina și adevăr.

Un rol important în roman îl are motanul Boris. El nu este un simplu animal de companie, ci un personaj inteligent, curajos și implicat direct în desfășurarea acțiunii. Boris este prietenul prințesei Eliza și îi însoțește pe Străjerii Cățărători în aventura lor. Motanul dovedește spirit de observație și inițiativă, contribuind la descoperirea tunelului ascuns sub lac, care leagă Armandia de tărâmul din reflexia apelor. Prin această descoperire, Boris devine un adevărat mesager între lumi și un element esențial în încercarea de a rupe blestemul și de a salva regatul. Personajul se remarcă prin loialitate, inteligență și devotament. Deși este doar un motan, Boris participă activ la lupta împotriva răului și își asumă riscuri pentru a-i ajuta pe cei aflați în primejdie. Prezența lui introduce și o notă de sensibilitate și umor, echilibrând momentele de tensiune și de pericol. Boris poate fi comparat, prin contrast, cu motanul Behemoth din romanul ”Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov. Dacă Behemoth este o figură demonică, ironică și carnavalescă, Boris este protector, loial și orientat către bine. El nu tulbură ordinea lumii, ci contribuie la refacerea ei. Prin Boris, Veronica Văcăraș subliniază ideea că inteligența, curajul și capacitatea de a face bine nu aparțin exclusiv oamenilor. Motanul devine un simbol al prieteniei și al solidarității, demonstrând că fiecare ființă își poate găsi locul în lupta împotriva întunericului. Pădurea nu este doar un decor, ci un adevărat personaj al romanului. Ea păstrează memoria unor vremuri îndepărtate, participă la desfășurarea evenimentelor și pare să distingă între bine și rău. Animalele se adună la sfat, hotarele codrilor se pot deschide sau închide, iar natura devine parte a destinului personajelor. În acest fel, universul creat de Veronica Văcăraș se apropie de structura basmului tradițional, în care natura vorbește, animalele oferă ajutor, iar ținuturile necunoscute ascund probe și taine. În același timp, lumile paralele, personajele „alese” și forțele întunericului conferă romanului o dimensiune specifică fantasy-ului modern.

În centrul poveștii se află Străjerii Cățărători, un neam de oameni curajoși care locuiește pe muntele Stâncenar, în inima pădurilor Armandiei. Ei își cresc copiii într-un spațiu vertical, printre copaci și stânci, învățându-i să se cațere înainte de a merge pe pământ. Războinicii se deplasează printre crengi „ca și cum ar avea aripi”. Cățăratul nu este doar o deprindere fizică, ci și o tradiție, o formă de educație și un mod de a privi lumea. Străjerii trăiesc între pământ și cer, într-un spațiu greu accesibil străinilor. Identitatea lor se întemeiază pe curaj, disciplină, solidaritate și responsabilitate față de comunitate. În fragmentele disponibile, personajele sunt prezentate mai ales într-o lumină idealizată: sunt neînfricate, pricepute și aproape mereu victorioase.Subiectul romanului urmărește de fapt lupta dintre bine și rău, dintre lumină și întuneric. Conflictul începe atunci când Moreia și fiul ei, Chrol, ajutați de vrăjitorul Morhun, atacă familia regală. Printr-un blestem, regele Iosif, regina Elena și prințesa Eliza sunt transformați în munți. În același timp, Armandia este invadată de bhaali, creaturi întunecate și aproape invincibile, care aduc teroare, sărăcie și deznădejde. Străjerii trebuie să-și apere ținutul și să rupă blestemul care a căzut asupra familiei regale. Boris descoperă un tunel ascuns sub lac, care leagă două lumi: Armandia și tărâmul din reflexia apelor. În lumea cealaltă trăiește o fată numită tot Eliza, care seamănă leit cu prințesa. Curajoasă și hotărâtă, aceasta acceptă să-i ajute pe străjeri să rupă blestemul și să salveze regatul. Prin urmare, Eliza devine liantul dintre cele două dimensiuni. Asemănarea dintre cele două personaje poate fi interpretată ca o reflecție a identității și ca o invitație la autocunoaștere. Lumea din oglinda apei nu este doar un spațiu fantastic, ci și un teritoriu al întâlnirii cu sinele. Una dintre cele mai interesante idei ale romanului este existența a două tărâmuri asemănătoare, dar diferite, care comunică prin apă. Lacul devine o poartă între realități, iar reflexia nu mai reproduce doar lumea cunoscută, ci ascunde o altă existență. Motivul apei poate fi interpretat simbolic ca imagine a trecerii, a cunoașterii și a transformării. Tărâmul de dincolo de ape poate reprezenta o lume ascunsă, o memorie sau o dimensiune spirituală. Fiecare trecere între cele două lumi presupune nu doar descoperirea unui spațiu nou, ci și confruntarea cu adevăruri necunoscute.

Tema ”Aleșilor” introduce, de asemenea, problema destinului. Puterea de a călători între lumi reprezintă atât un privilegiu, cât și o povară. Cei chemați să îndeplinească un rol aparte trebuie să-și asume responsabilitatea, sacrificiul și libertatea de a alege. Din această perspectivă, romanul are și o dimensiune terapeutică. Tărâmul din reflexia apei poate fi privit ca un spațiu al introspecției, al memoriei și al transformării. Este o oglindă a propriului suflet. Personajele ajung să-și descopere resurse interioare nebănuite și să înțeleagă mai bine cine sunt și ce responsabilități au. Romanul propune și o perspectivă aparte asupra relației dintre oameni, animale și natură. Animalele nu sunt simple însoțitoare ale eroilor, ci ființe implicate în acțiune, capabile să comunice și să ofere sprijin. Această viziune conferă cărții o dimensiune ecologică și morală. Omul nu este prezentat ca stăpân absolut al naturii, ci ca parte a unui sistem în care toate ființele depind unele de altele. Codrul Părăsit este un spațiu viu și protector, care îi ajută pe cei buni și îi respinge pe cei răi. Pădurea devine astfel un sanctuar, iar străjerii au misiunea de a apăra echilibrul lumii, pe principiul ”codru frate cu românul”. Alături de lupta dintre lumină și întuneric, romanul pune în valoare prietenia, sacrificiul și solidaritatea. Boris, Eliza, Filip, Teodor și ceilalți străjeri își riscă viața pentru salvarea celor dragi și pentru eliberarea Armandiei. Victoria asupra bhaalilor devine posibilă cu ajutorul Luminii Divine, descoperită în Copacul Vieții. Lumina eliberează lumea de întuneric. Cartea se află la întâlnirea dintre basmul românesc și literatura fantasy contemporană. În prefață, Cleopatra Lorințiu evocă în prefață nume precum Ion Creangă, Petre Ispirescu, Ion Pop-Reteganul și Victor Eftimiu, sugerând legătura romanului cu tradiția fantasticului românesc. Autoarea construiește treptat decorul și îi oferă cititorului repere pentru înțelegerea Armandiei.. Descrierile pădurii, ale muntelui și ale așezării străjerilor creează o atmosferă de legendă. Ilustrațiile Gabrielei Bolea completează astfel această impresie printr-un stil apropiat de ilustrația clasică de basm. Abundența descrierilor poate reprezenta însă și un risc. Romanul are o importantă dimensiune terapeutică, deoarece propune o călătorie imaginară capabilă să ofere cititorului refugiu, echilibru și speranță. Lumea Armandiei, cu pădurile sale străvechi, cascadele, munții și tărâmurile ascunse, îl îndepărtează temporar pe cititor de grijile cotidiene și îl invită într-un spațiu al aventurii și al miracolului.Natura ocupă un loc esențial în această dimensiune terapeutică. Pădurea nu este doar un spațiu al primejdiei, ci și unul al protecției și al regenerării. Copacii, apele și animalele alcătuiesc o lume vie. Lectura stimulează imaginația cititorilor tineri și poate încuraja apropierea de natură, oferind totodată o formă de liniștire și de reconectare interioară.

Aventura străjerilor poate fi privită și ca o metaforă a depășirii unor încercări personale. Fiecare obstacol, fiecare trecătoare și fiecare prag urcat sugerează dificultățile pe care oamenii le întâlnesc în viață. Personajele nu reușesc să învingă prin forță individuală, ci doar prin cooperare, prietenie și solidaritate. În acest fel, romanul transmite cititorului sentimentul că nicio suferință nu trebuie înfruntată în singurătate. Un rol terapeutic important îl are confruntarea dintre lumină și întuneric. Întunericul poate fi asociat fricii, pierderii, deznădejdii și neputinței, în timp ce lumina simbolizează speranța, iubirea, credința și puterea de a merge mai departe. Victoria Luminii Divine, descoperită în Copacul Vieții, sugerează că răul și suferința nu sunt definitive atât timp cât există oameni capabili să creadă, să lupte și să se sprijine reciproc. Romanul este o invitație la călătorie inițiatică în stilul realismului magic sud-american pliat pe experiența mitologică a basmelor românești într-o lume fantastică a pădurilor străvechi, a misterelor și a primejdiilor. Veronica Văcăraș valorifică motive ale basmului românesc și ale literaturii fantasy, reunindu-le într-un univers forestier, spiritualizat și accesibil cititorilor tineri. Romanul poate fi citit atât ca o poveste despre aventură și magie, cât și ca o meditație asupra relației dintre om, natură și creație. Este o carte pentru copii mari și tineri la suflet indiferent de vârstă. Tărâmul din reflexia apei devine, totodată, o imagine a identității și a cunoașterii de sine, iar aventura personajelor poate fi interpretată ca un proces de inițiere și mai ales de vindecare interioară. Mesajul cărții este foarte limpede și educativ: întunericul nu poate învinge definitiv atât timp cât există curaj, iubire, credință, solidaritate și speranță. Prin stilul ușor și diect, romanul se citește ușor și plăcut.

Ionuț Țene