Uniformele școlare sunt o „chinezărie” comunistoidă impusă împotriva voinței elevilor. Nu suntem China lui Mao!

De fiecare dată când aud despre reintroducerea uniformelor școlare obligatorii, îmi amintesc cu neplăcere de anii în care am fost elev, în perioada comunistă, la liceul clujean „Ady Șincai”. Am urât uniforma nu pentru că aș fi avut ceva împotriva unei ținute decente, ci pentru că ea reprezenta mult mai mult decât o simplă piesă vestimentară. Era un simbol al uniformizării, al obedienței și al controlului exercitat asupra individului de către regimul comunist. Uniforma nu uniformiza doar hainele. Încerca să uniformizeze comportamente, atitudini și conștiințe. Elevul trebuia să fie prezentabil nu în funcție de personalitatea sa, ci în funcție de un tipar stabilit de autoritate, de activistul de partid. Orice diferență devenea suspectă, iar orice formă de exprimare personală trebuia redusă la tăcere. Într-un asemenea sistem, hainele identice erau doar una dintre formele vizibile ale unei societăți care își dorea cetățeni docili și ușor de controlat. De aceea, proiectul de lege privind introducerea uniformelor școlare obligatorii nu poate fi privit ca o măsură neutră sau administrativă. Este o inițiativă profund regresivă, care readuce în școală logica uniformizării impuse de sus în jos. Sub pretextul disciplinei, al siguranței și al combaterii diferențelor sociale, statul încearcă să reglementeze până și felul în care elevii trebuie să se îmbrace.

Consider că impunerea obligatorie a uniformelor este o măsură coercitivă, ca în China lui Mao, nu una educațională. Susținătorii proiectului afirmă că uniformele ar contribui la reducerea bullyingului, la diminuarea diferențelor sociale și la creșterea siguranței în școli. Greșit. Sunt argumente convenabile, dar superficiale. Bullyingul nu dispare odată cu introducerea unei cămăși sau a unui sacou identic pentru toți elevii. Diferențele sociale nu pot fi ascunse prin haine. Ele se vor vedea în telefoane, încălțăminte, rechizite, vacanțe, locuințe și oportunități. Iar siguranța într-o școală nu depinde de existența unei uniforme, ci de accesul controlat, de personalul suficient, de supraveghere, de consiliere și de intervenția rapidă în situații de abuz. A pretinde că o uniformă rezolvă probleme sociale și educaționale grave înseamnă fie naivitate, fie demagogie neocomunistă. Este mult mai simplu să impui o ținută decât să investești în psihologi școlari, în profesori bine pregătiți, în prevenirea violenței și în sprijinirea elevilor vulnerabili. Am urât din copilărie uniformele, mai ales pe cele din filmele chinezești, coreene și vietnameze. Acum unii le vor reintroduse.

În realitate, uniforma nu rezolvă cauzele problemelor. Doar le ascunde temporar, sub preș. Proiectul nu impune o uniformă unică pentru toate școlile, ci lasă unităților de învățământ posibilitatea de a-și stabili propriile modele. Această pretinsă autonomie nu schimbă însă fondul problemei: elevii vor fi obligați să poarte o ținută decisă de instituție, iar părinții riscă amenzi cuprinse între 1.000 și 5.000 de lei dacă această obligație nu este respectată. Este absurd ca o problemă de vestimentație să fie tratată prin amenzi de mii de lei. O asemenea sancțiune este disproporționată și profund nedreaptă. Ea nu va lovi în primul rând în familiile bogate, ci în părinții care abia reușesc să acopere cheltuielile zilnice. Pentru aceștia, uniforma nu va însemna disciplină, ci o nouă obligație financiară. Promisiunea că familiile vulnerabile vor primi sprijin de la bugetul de stat nu este suficientă. Orice părinte știe că între o prevedere legislativă și acordarea efectivă a unui ajutor există adesea întârzieri, birocrație și condiții greu de îndeplinit. În plus, rămân costurile pentru înlocuirea hainelor, întreținerea uniformei și eventualele modele sezoniere.

Statul nu ar trebui să amenințe părinții cu amenzi pentru că nu își pot permite sau nu acceptă o ținută impusă. Educația nu trebuie transformată într-un mecanism de presiune financiară. Unul dintre cele mai grave aspecte ale proiectului este faptul că elevii — cei direct vizați — reclamă că nu au fost consultați în mod real. Consiliul Național al Elevilor se opune corect inițiativei și a atras atenția că vocea elevilor nu poate fi ignorată atunci când se iau decizii care le afectează viața de zi cu zi. Protestul simbolic prin purtarea hainelor negre este, în acest context, perfect legitim. El nu reprezintă o revoltă împotriva școlii, a decenței sau a regulilor rezonabile. Este un protest împotriva impunerii, împotriva ignorării elevilor și împotriva ideii că tinerii trebuie doar să se supună fără să fie ascultați.

Faptul că elevilor li se spune ce să poarte, dar nu sunt întrebați ce cred despre această măsură, este o contradicție revoltătoare, tipic regimurilor totalitare. Cum poate educa respectul pentru democrație o instituție care refuză dialogul cu cei asupra cărora își exercită autoritatea? „Școala românească are probleme care nu se rezolvă cu acul și ața”. Elevii au nevoie de școli sigure, de profesori sprijiniți, de consiliere psihologică, de toalete decente, de laboratoare, de biblioteci și de protecție împotriva violenței. Nu au nevoie de politicieni care să confunde reforma educației cu reglementarea lungimii fustei sau a culorii sacoului. De la uniformizarea hainelor ajungem, în regimul postdecembrist corupt, la uniformizarea gândirii. Pentru cei care au trăit perioada comunistă, comparația cu uniformizarea de tip maoist nu este o exagerare gratuită. În China lui Mao, hainele identice au devenit un simbol al supunerii colective și al ștergerii diferențelor individuale.

Uniforma este, în acest sens, o soluție comodă pentru politicieni. Ea produce imaginea unei școli disciplinate fără să ceară eforturi reale. Este ușor să fotografiezi elevi îmbrăcați identic și să vorbești despre ordine, apartenență și valori. Este mult mai greu să construiești un sistem educațional echitabil, în care elevii să fie respectați, ascultați și protejați. O societate democratică nu ar trebui să se teamă de diferențe. Școala nu trebuie să producă elevi identici, ci oameni capabili să gândească liber, să argumenteze și să-și asume propria identitate. Diversitatea nu este un pericol pentru educație. Dimpotrivă, ea este una dintre condițiile unei educații autentice. Diferența face excelența. Camera Deputaților trebuie să respingă proiectul. Elevii să iasă în stradă și să spună nu. Introducerea uniformelor obligatorii, dublată de amenzi pentru părinți, nu este o reformă a educației, ci o formă de control administrativ asupra elevilor și familiilor lor. Elevii nu au nevoie să fie nivelați vestimentar pentru a învăța respectul. Nu au nevoie de amenzi pentru a deveni responsabili. Și, cu siguranță, nu au nevoie de o nouă „chinezărie” administrativă, de tip PSD, care să le transmită că libertatea de exprimare începe și se termină la ușa unei școli.

Disciplina autentică nu se obține prin haine identice, ci prin respect reciproc, reguli corecte și responsabilitate. Iar conștiința liberă nu se formează într-o uniformă impusă cu forța. În 28 septembrie mă voi îmbrăca în negru pentru a fi solidar cu elevii clujeni și pentru a spune un „nu” răspicat ”chinezăriei” uniformelor școlare. Nu știu de ce, dar inițiativa uniformizării gândirii elevilor prin uniforme comuniste îmi aduce aminte de cântecul „Vinovații fără vină”, interpretat de Florian Pittiș: „Nu contează cât de lung am părul/Important e cât și cum gândesc”. Hai să ne păstrăm în spiritul liber al Revoluției din decembrie 1989. Atunci am ieșit în stradă și pentru a scăpa de uniformele școlare, care erau simbolul cenzurii, opresiunii și uniformizării gândirii. Ce neomarxist din Parlament vrea să ne întoarcă la comunismul de tip nou chinezesc? Să spunem nu uniformelor gândirii școlare! Uniforma nu are legătură cu îmbrăcămintea elevilui, ci cu uniformizarea gândirii acestuia pentru a ieși un cetățean docil supus sistemului. Uniforma este pentru o lume gri, în alb și negru.

Ionuț Țene