Destinul tragic al savantului sârb care a radiografiat secretele românilor din Timoc. Ce a descoperit în satele vlahilor acum 120 de ani?

La Festivalul Internațional de Carte din Asturia spaniolă, am avut onoarea și bucuria să-l întâlnesc pe domnul Zavișa Jurj, președintele Asociației Românilor din Valea Timocului (Serbia). Cu această ocazie, am aflat lucruri noi și frumoase despre trecutul vlahilor din Timoc, cărora sârbii le spun vlahi, iar ei înșiși se numesc români. Peste 130 de sate timocene vorbesc, în marea lor majoritate, un grai asemănător cu cel din Banat, iar un sfert dintre localități sunt influențate de graiul din Oltenia. Ei vorbesc limba lor din „bătrâni”, fără ca statul sârb să le facă școli în limba lor sau să le recunoască drepturile. Și totuși, la începutul secolului al XX-lea, un savant sârb a trecut peste naționalismul poporului său și a cercetat etnografic satele românești de vlahi, înainte de Primul Război Mondial. Paradoxal, unul dintre cei mai mari savanți umaniști sârbi a scris una dintre cele mai coerente și mai apropiate de adevărul istoric lucrări despre românii din Valea Timocului. Tihomir R. Georgevici a fost un autentic istoric și etnograf al vremii sale. O călătorie de numai zece zile, făcută în vara anului 1905, a lăsat în urmă una dintre cele mai fascinante și controversate cronici despre românii din nord-estul Serbiei. Autorul ei a fost un savant sclipitor, care și-a sfârșit tragic viața într-un lagăr nazist. Astăzi, datorită unei ediții bilingve, notele sale de teren ne arată cum trăiau, ce iubeau și de ce se temeau românii din Timoc la începutul secolului al XX-lea.

Născut în 1868, Tihomir R. Georgevici nu a fost un simplu călător, ci o somitate a vremii sale: etnolog, folclorist și membru al Academiei Sârbe. Doctor în filosofie la München, cu o teză remarcabilă despre populația romă, Georgevici și-a dedicat viața salvării patrimoniului cultural balcanic, lăsând în urmă o operă impresionantă: peste 750 de studii și 100 de cărți. Este considerat unul dintre fondatorii etnologiei și folcloristicii moderne din Serbia. A introdus elemente de paleoantropologie în studiul culturii, folosind, de pildă, cimitirele vechi ca surse istorice. A fost ales membru corespondent al Academiei Regale Sârbe în 1921 și membru titular în 1937. De asemenea, a fost profesor universitar la Belgrad. Destinul său s-a frânt brutal în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pentru că a refuzat să colaboreze cu regimul de ocupație german, a fost arestat și trimis în lagărul de la Banjica, unde a murit în chinuri la 28 mai 1944. Cu puțin timp înainte de moarte, bătrânul profesor încă se interesa de veștile de pe front, rămânând până la capăt un spirit viu. În iunie 1905, Georgevici și colegul său, Dragutin Marianovici, au pornit într-o expediție prin satele românești din Timoc. Nu urmăreau mize politice, ci își propuneau să umple un gol important în etnografia sârbă. Rezultatul a fost volumul Printre românii noștri. Note de călătorie (1906), o carte-document, reeditată într-o ediție bilingvă în 2004 de Asociația „Ariadnae Filum” din Zaječar.

Deși Georgevici privea uneori lumea rurală prin lentila aspră a intelectualului din epocă și îi considera pe țărani prea superstițioși sau înapoiați, a fost și cucerit de calitățile lor. Iată câteva dintre detaliile și observațiile sale despre viața românilor de acum un veac: Cea mai mare surpriză pentru savant a fost rezistența culturală a acestor oameni. Deși trăiau de generații în statul sârb, limba română — graiul vlah — era limba dominantă în comunitate. Georgevici observa cu uimire că, deși slujbele se țineau în limba sârbă, aceasta le era străină localnicilor. Românii nu înțelegeau predica, iar preoții sârbi erau nevoiți să învețe românește pentru a putea comunica, spovedi sau boteza. Femeile, păstrătoarele limbii: În timp ce bărbații mai învățau câteva cuvinte sârbești în armată sau la târg, femeile românce nu vorbeau deloc sârbește. Astfel, copiii învățau acasă mai întâi limba maternă. Etnologul a fost fascinat de spiritualitatea profundă a românilor din Timoc, aflată adesea la granița dintre creștinism și păgânism. Teama de forțele obscure era puternică. Savantul consemnează superstiții legate de vampiri, vrăjitoare, zâne ursitoare și strigoi. Românii respectau ritualuri stricte pentru a împiedica morții să devină strigoi, iar Georgevici le descrie cu o vie curiozitate științifică. Georgevici a documentat pomenile bogate și credința că tot ceea ce se dă de pomană pe pământ — mâncare, haine sau apă — ajunge la cei răposați, în lumea de dincolo. Observațiile despre morală și viața cotidiană oferă unele dintre cele mai savuroase detalii din notele sale de călătorie.Etnologul descrie o scenă pe care o considera tipică satelor timocene: bărbații români petreceau ore în șir la crâșmă, beau până la epuizare și își cheltuiau banii. În acest timp, soțiile intrau și ele în local, beau câte un păhărel alături de bărbați și cântau „cântece de cimpoi”. La final, își luau soții de mână și îi conduceau cu răbdare acasă Georgevici subliniază un contrast izbitor: în timp ce bărbații aveau uneori patima băuturii și erau delăsători, comunitatea prospera datorită femeilor românce, pe care le descria ca fiind foarte harnice, îngrijite și inteligente — adevărații stâlpi ai gospodăriei.

Reeditarea bilingvă din 2004, îngrijită de Marian Tudor și Vladița Roșkanović (BOR, Ariadnae Filum, 2004), nu este doar un succes editorial, ci și un act de recuperare istorică. Editorii au lucrat cu multă grijă la traducerea textului și la adaptarea foneticii sârbe vechi la realitatea limbii române, păstrând regionalismele și farmecul graiului local. Prin ochii lui Tihomir Georgevici primim o scrisoare din trecut, de la strămoșii noștri, românii vlahi. Ea ne arată că, dincolo de greutăți, vicii și lipsuri, românii din Timoc au rezistat de-a lungul istoriei prin două atuuri: hărnicia femeilor și stăruința de a nu-și uita limba. Astăzi, în Valea Timocului, biserica ortodoxă în limba română, asociațiile vlahilor și românilor și cultul Sfintei Magdalena sunt repere ale unei identități în renaștere, care diferă de cea a aromânilor de mai la sud și se apropie tot mai mult de ramura lingvistică daco-română de la nordul Dunării.

Ionuț Țene