Dumitru Cerna sau întoarcerea poeziei la arhetipul limbajului

„Foșnetul. Ceea ce trupul își mai amintește” de Dumitru Cerna (Editura Neuma, 2026) este un volum de poezie profund reflexiv, o călătorie lirică situată la granița dintre sacru și profan, unde memoria biologică se împletește cu revelația spirituală. Poetul revine obsesiv la temele încercate și prelucrate în ultimele volume care au văzut lumina tiparului, fapt ce îi oferă cititorului o atitudine lirică repetitivă. Întoarcerea la un limbaj dincolo de gramatica modernă poate face ca poezia lui Dumitru Cerna să pară o ficțiune dincolo de regulile evolutive ale timpurilor gramaticale, o reîntoarcere la un limbaj al arhetipului lingvistic, datorită originilor slave megleno-române, seculare, ajunse în perioada interbelică în comuna dobrogeană Cerna. De acolo, poetul își trage sevele semantice și simbolice, pe care le încarnează în versuri lirice compozite, ca un descântec vechi din Munții de chiparos ai Megleniei grecești și, totuși, atât de românești. Dumitru Cerna face parte stilistic din generația clujeană a lui Sorin Grecu, Ștefan Melancu, Virgil Leon sau Laura Pavel, deși debutul postdecembrist l-a inclus în rândul poeților milenariști apropiați de gruparea de la ”Zalmoxis”, creată de Horia Muntenuș. De la început, poetul a făcut o figură aparte, fiind un introvertit-melancolic al versului, cu o prozodie de tip clasic. Pe Cerna îl interesează, în durerea sa nostalgică și în chemarea dureroasă a Pindului, construcția unei poezii reflexive, repetitive, cu o gramatică proprie, aproape neînțeleasă în limba română.

Așa cum remarcă Andreea H. Hedeș în prefața intitulată sugestiv „Ierofanii de mătase”, cartea se deschide sub semnul unei imagini puternice: sticletele între mărăcini. Reprodusă și pe copertă, această imagine trimite la simbolistica creștină a coroanei de spini și a compasiunii, prefigurând o temă centrală a volumului: jertfa creatoare și frumusețea născută din suferință. Volumul se remarcă printr-o arhitectură simbolică riguroasă, construită în jurul unor motive ancestrale și al unor elemente ale naturii transfigurate mitic. Universul poetic al lui Dumitru Cerna pendulează între două coordonate fundamentale: sacrul și memoria trupului. Sacrul este prezent atât în titlurile unor poeme — „Decalog”, „Pomul Vieții”, „Spovedanie”, „Reverie de Rusalii” —, cât și în dialogul eului liric cu divinitatea și cu elementele cosmice. Poetul reconfigurează un Sinai liric, în care legea, rugăciunea și revelația devin experiențe ale conștiinței. Volumul de versuri este o chemare, un țipăt pornit din ancestralul străbunilor vlahi/aromâni.

Trupul, la rândul său, nu este privit de poet doar ca materie, ci și ca depozitar al senzațiilor, al viziunilor și al unei memorii care depășește biografia individuală. Simțurile devin căi de acces către cunoașterea spirituală, iar natura se transformă într-un spațiu al revelației și al cunoașterii lui Dumnezeu. Versurile mustesc nubil de panteism. Stilul și limbajul poetic sunt originale tocmai, paradoxal, prin reîntoarcerea la limbajul cazaniilor și mineielor. Stilul lui Dumitru Cerna se distinge printr-o polifonie expresivă și prin fluiditatea versurilor. Limbajul bogat în metafore, cu ecouri blagiene, îmbină imaginarul solar dobrogean cu elemente de basm și de mitologie. Sintaxa curgătoare și muzicalitatea versurilor alternează între candoarea aproape inocentă și solemnitatea liturgică. În versuri precum „din dar a făcut mir și adăpost / și tot pământul a fost miruit”, cuvântul poetic capătă ritmul unei binecuvântări. Volumul se remarcă și printr-o cromatică bogată, vegetală și minerală, de la „fluviul brun dantelat” din „Mărturisire” până la „sticletele de smarald” din „Spovedanie”. Imaginile vizuale nu sunt simple ornamente, ci participă decorativ la construirea unui univers în care natura dobândește valoare simbolică. Poetul are trăiri poetice sensibile, împrumutate și din relațiile prietenești cu poeții Victor Felea și Mariana Bojan.

Poeziile „Copacul Iubirii” („cade toamnă tulburându-mi raiul”) și „Pomul Vieții” („se-așterne toamna tulburându-mi raiul”) alcătuiesc o cosmogonie vegetală obsesiv-repetitivă, în care natura participă la actul mântuirii. Crucea este îmblânzită de înflorirea copacului, iar toamna devine un spațiu al împăcării cu sinele. Neliniștea poetului îl devorează până la deconstrucție. În „Decalog”, muntele și deșertul freamătă sub semnul legii divine. Poezia se conturează aici ca o formă de curățire și de iluminare, o încercare de apropiere de sacru prin cuvânt. Iar poemele „Mărturisire” și „Spovedanie” formează nucleul biografic și confesiv al volumului. Poetul își recunoaște rădăcinile dunărene, sud-dunărene și ardelenești — „hrănesc Someșul în vale cu poeme” — și transformă trăirea și nostalgia într-un ritual liric adresat cititorului spre cunoaștere. Poeziile din volum configurează un univers de factură neomodernistă și metafizică, în care memoria senzorială se convertește în revelație spirituală. Spațiile geografice reale — Avrig, Florești, Ardealul și Dobrogea — se întâlnesc cu reperele sacre, precum Chervantul, Hristos și Iordanul. Din această suprapunere se naște o geografie poetică în care locul natal devine poartă către un univers spiritual mai vast. Poetul își trăiește în versuri propria toamnă târzie, în care galbenul devine alb, iar pomul interior, o cruce.

Natura nu este decor, ci prezență activă și semn al sacrului. Poetul reverberează sacrul într-o expresie lirică interiorizată. Cimbrișorul, staminele, zarzărul, corbul, lebăda și ulița participă la experiența eului liric, reflectându-i trăirile și deschizându-i noi căi de cunoaștere. În poemele dedicate Rusaliilor și Sânzienelor, motivele folclorice sunt reinterpretate într-o cheie inițiatică, în care trezirea trupului se împletește cu revelația spirituală ce amintește resurecția. La nivel formal, versul liber și absența majusculelor la început de rând susțin impresia unui flux confesiv neîntrerupt. În lipsa rimei clasice, muzicalitatea se construiește prin repetiții, ritm interior și imagini sinestezice, care pun în legătură senzațiile vizuale, olfactive și tactile. Poetul creează o metaficțiune cu care încearcă să vrăjească preajma. Limbajul poetului, îmbibat de tradiționalism în manieră semănătoristă, reunește arhaisme și regionalisme — „grui”, „murg”, „ghibolii”, „pogan”, „dovleac”, „nesălcie” — cu termeni abstracți sau livresc-poetici, precum „eflorescență”, „miresmă” și „totemul”. Acest amestec îi conferă vocii lirice o tonalitate aparte, în care particularul regional se deschide către reflecția universală.

În poeziile „Mărturisire”, „Spovedanie” („au fost mustangii argint viu în mine”) și „Zvelta zare”, eul liric își conturează identitatea prin raportare la spații și experiențe formative. Tinerețea pierdută îl face astăzi să mărturisească: „mă resemnez dansând pe ritmuri line”. Volumul este o mărturisire lirică, un autodiariu reflexiv. În „Mărturisire”, el se definește ca un călător între provincii și lumi lăuntrice: „privind din vârf de Ardeal / înspre Dobrogea-n aval”. În „Spovedanie”, memoria trupului se împletește cu memoria creației. Imaginea mustangilor — „au fost mustangii argint viu în mine / sălbatic și sfios eram” — evocă energia tinereții, pe care poetul o disciplinează prin actul scrisului: „a trebuit la rându-mi să-mblânzesc / cuvintele ce-mi împlineau poemul”. Poezia devine astfel un mijloc de asumare și de transformare a propriei experiențe. Totodată, în „Reverie de Rusalii”, „Zâne-sânziene” și „Sânziene-fecioare”, poetul explorează o senzualitate spiritualizată, în care trupul și natura participă la același ritual al devenirii. În „Reverie de Rusalii”, înflorirea lalelelor din Avrig deschide un paradis terestru, iar iubirea este evocată ca o „lungă-mbrățișare cât o clipă de visare”. În poemele dedicate Sânzienelor, noaptea magică de iunie trezește legătura dintre trupul adolescentin și natură:

„adolescentele se văd în ii de zare
ce peste sâni plesnește presimțirea
că germenele de stamine rare
a prins ca foșnetul nemărginirea”

Aici, „foșnetul” din titlul volumului devine semnul unei vitalități în care memoria trupului se deschide către nemărginire, de fapt, către o înfrățire cu divinul. Poetul rămâne un spectator tragic al trecerii implacabile. Este cheia mesajului poetic al lui Cerna. În „Revelația corbului”, „Cântec de uliță” și „Trecere”, păsările și animalele capătă rolul unor călăuze simbolice. Corbul, de pildă, nu este doar un vestitor al morții, ci și un martor al creației: „se mutase pe balconul meu/mă urmărea cum scriu mă iubea”. Asociat spațiului sacru al Chervantului, el devine o reflexie înaripată a poetului și a actului poetic. „Cântec de uliță” și „Trecere” privesc rănile existenței ca pe o condiție a purificării: „am trăit sublime răni / noaptea pătrundea-n icoane”. În această viziune, trupul devine o albie prin care curge seva pământului, iar suferința se transformă în experiență a împăcării. De asemenea, poemul „*** nu mie Doamne” concentrează o veritabilă artă poetică. În numai șase versuri, textul capătă forma unei rugăciuni în care orgoliul creator se retrage în fața valorii poeziei:

„nu mie Doamne
nu nouă
ci
numelui poeziei noastre
să-i dăm
slavă”

Poetul se recunoaște drept instrument al creației, purtător de lut, așa cum sugerează versul „Știu că sunt lut și cimbrișorul știe”. Menirea sa este să slujească poezia și să lase cuvântul să se întoarcă, prin frumusețe și rugăciune, către Creator. E o stare de smerenie asumată de poet într-o formă de metalepsă, fapt care îl apropie, prin intertextualism, de generația post-optzecistă. E o auto-îndumnezeire între mândrie, smerenie și prejudecată.

„Foșnetul. Ceea ce trupul își mai amintește” nu este doar o culegere de poezii rescrise după celelalte volume originale, ci un univers liric în care memoria trupului, natura și sacrul se întâlnesc într-o experiență a revelației. Stilistic, Cerna se repetă, dar candoarea și sensibilitatea vizionară îi salvează volumul de povara repetiției obsesive. Dumitru Cerna propune o poezie a reconcilierii între trup și spirit, între folclorul românesc și creștinismul mistic, între biografia personală și memoria arhetipală, într-o manieră recognoscibilă și de o inconfundabilitate regresivă.

În acest recent volum al poetului, cuvântul devine rugăciune, iar lectura — o experiență de apropiere și de împărtășire spirituală. Prin coerența imaginarului și intensitatea confesivă, cartea de versuri se adresează iubitorilor de lirică reflexivă și metafizică, oferindu-le o meditație despre suferință, frumusețe și puterea poeziei de a păstra vie memoria ființei. Este vorba și despre fragilitatea omului în fața trecerii timpului și a semnelor divine, care îndeamnă la o reverie autoreflexivă până la devorare, pentru că „poezia poartă urma / mângâierii / dumnezeiești / așa cum aurul duce / chibzuit în strălucirea / lui / avară / urmele focului”. Ultimul volum de versuri publicat al lui Dumitru Cerna ne revelează „foșnetul” a ceea ce își amintește trupul înaintea „rugului aprins”, unde vederea prometeică a absolutului este ultima înaintea sfârșitului care începe.

Ionuț Țene