Sorin Șipoș – Între Orient și Occident: Principatele Române în ochii călătorilor străini în epoca premodernă

Ce vede un străin atunci când trece Carpații? O țară, o frontieră, un spațiu de tranzit sau o lume aflată la marginea Europei? În volumul său ”Între Orient și Occident” (Ed. Universității Oradea – Ed. Academiei Române, Cluj-Oradea, 2026), istoricul Sorin Șipoș urmărește felul în care călătorii străini au perceput Principatele Române între 1710 și 1810. Cartea reconstituie o epocă prin privirea celor care au traversat-o: diplomați și ofițeri, clerici și savanți, profesori, medici și călătoare. Din relatările lor se desprinde nu o imagine unică, ci un mozaic de observații, judecăți, emoții și prejudecăți. Profesorul Sorin Șipoș cercetează felul în care Principatele Române au fost percepute și descrise de călătorii străini între 1710 și 1810. Cartea reconstituie realitățile politice, sociale și culturale ale epocii prin intermediul unor mărturii diverse, citite critic și plasate în contextul experiențelor, intereselor și prejudecăților celor care le-au consemnat. Sorin Șipoș este unul dintre istoricii mei preferați, alături de Antonio Faur. Proiectul cărții își are originile în anii de studenție ai autorului la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (1988–1993), când acesta a început să fie atras de istoria mentalităților și de tema „imaginii celuilalt”. Aceste preocupări, cultivate de Școala Analelor și de istorici precum Fernand Braudel, Marc Bloch și Jacques Le Goff, au oferit cadrul intelectual al cercetării. Miza volumului este și una publică: aceea de a depăși, în interpretarea trecutului românesc, atât autoflagelarea națională, cât și protocronismul nostalgic. În locul acestor poziționări, Șipoș propune o lectură echilibrată, sine ira et studio — fără ură și fără părtinire. Unul dintre punctele forte ale cărții este analiza sistematică a unui corpus alcătuit din 171 de călători străini. Autorul îi clasifică în funcție de origine, ocupație și scopul călătoriei, conturând astfel profilul celor care au observat Principatele și au lăsat în urmă relatări despre ele. Totuși, cartea respiră o anumită empatie față de subiect și față de frumusețea „orientală” a Țărilor Române în zorii modernității.

În privința originii călătorilor, grupul cel mai numeros este cel al francezilor, cu 30 de călători. Urmează germanii (20), englezii (18), austriecii și polonezii (câte 15), italienii (14) și rușii (12). Componența eșantionului reflectă atât prestigiul cultural al Franței, cât și interesele geopolitice ale puterilor europene implicate în ceea ce epoca numea „Chestiunea Orientală”. Cercetarea îi cuprinde, de asemenea, pe greci, unguri, suedezi, scoțieni, turci, spanioli și reprezentanți ai altor naționalități. Profesiile călătorilor indică natura adesea oficială a deplasărilor. În corpus se regăsesc 54 de funcționari superiori — diplomați, consuli și comisari comerciali — și 53 de ofițeri sau persoane din mediul militar. Fețele bisericești sunt 24, iar liber-profesioniștii, între care medici, arheologi, geologi, profesori și pictori, însumează 22 de persoane. Femeile sunt reprezentate de numai patru călătoare, aproximativ 2% din total; acestea își însoțeau soții sau călătoreau în scop personal. Șipoș distinge și între direcțiile și obiectivele deplasărilor. Nouăzeci și trei de călători proveneau din vestul și nordul Europei, iar 66 din Imperiul Otoman și Imperiul Rus. Pentru 89 dintre ei, Principatele reprezentau un spațiu de tranzit către alte destinații; în schimb, 82 aveau ca destinație finală una dintre provincii. Aceste date îi permit autorului să compare mărturiile și să le evalueze în raport cu statutul celor care le-au produs. Relatările diplomaților și militarilor sunt adesea marcate de scopurile oficiale ale misiunilor și de interesele statelor pe care le reprezentau. În schimb, unele texte scrise de liber-profesioniști și femei oferă observații mai personale, mai atente la viața cotidiană și la experiența intimă a călătoriei. Distincția nu este absolută, dar constituie un instrument util pentru lectura critică a surselor. Autorul reușește să fie un archivist al jurnalelor de călătorie din epoca barocă despre Țările Române. Obiectiv și practicând o metodologie de tip Topolski, autorul reușește să vie impartial în abordarea tematicii. Structura volumului urmează, în linii mari, traseul călătorului: trecerea prin punctele de frontieră și contactul cu oamenii care le supravegheau, deplasarea către centrele politice și urbane, starea căilor de comunicație și, în final, descrierea locuitorilor, a obiceiurilor și a sistemului politic. Volumul se înscrie în istoria culturală și în imagologia istorică, aflându-se în dialog cu cercetările lui Klaus Heitmann, Sorin Mitu, Larry Wolff și Edward Said. În centrul său se află și problema felului în care conceptul de „Orient” a fost aplicat spațiului românesc. Dacă erai sub control turcesc, internațional erai considerat oriental, deși lucrurile țin de capitolul interferențelor dintre Orient și Occident, aspect care se observă subtil din cartea istoricului bihorean.

În perspectiva lui Edward Said, Orientul nu este doar o realitate geografică, ci și o construcție intelectuală prin care Occidentul își definește propria identitate, în opoziție cu un spațiu imaginat ca diferit. În această reprezentare, Occidentului îi sunt atribuite legea, ordinea, curățenia și progresul, în timp ce Orientul este asociat cu despotismul, lenea, corupția și mizeria. Șipoș urmărește felul în care asemenea opoziții se reflectă în relatările despre cele trei provincii românești. Transilvania, aflată sub stăpânire habsburgică, era percepută de numeroși călători ca parte a Europei creștine central-occidentale, asociată cu instituții stabile și cu limbile latină și germană. Trecerea Carpaților spre Moldova și Țara Românească, aflate sub suzeranitate otomană și conduse în epocă de domni fanarioți, era adesea descrisă ca o ieșire din Europa și o intrare în periferia „orientală”. În imaginarul călătorilor, munții deveneau astfel mai mult decât o limită geografică: marcau o frontieră politică, confesională și culturală.
Autorul nu preia necritic judecățile străinilor. El arată că descrierile negative trebuie citite în raport cu sistemul de valori eurocentric al observatorilor. Probleme precum starea proastă a drumurilor, exploatarea țărănimii și corupția politică aveau un temei real, dar erau uneori amplificate de stereotipuri despre Orient. În același timp, imaginea Principatelor nu se reduce la aceea a unei provincii complet absorbite de lumea otomană. Epoca fanariotă se distinge printr-un sincretism vizibil: administrația și ceremonialul erau puternic influențate de modelul oriental, în timp ce elitele locale și țăranii păstrau conștiința originii romane. Tocmai această combinație îi intriga pe călători și menținea Principatele, în percepția lor, într-o relație aparte cu lumea occidentală. Mărturiile analizate în volum dau concretețe acestor teme. Relatările lui Filip Orlik, Jan Karol Mniszech și John Bell arată că intrarea în Moldova nu depindea doar de trecerea unei granițe geografice, ci și de aprobări politice și de ceremoniale reglementate. În 1722, Filip Orlik, nobil polonez și hatman al cazacilor, a trecut râul Ceremuș din Polonia în Moldova. Deși ajunsese pe pământ moldovenesc, a fost nevoit să se deplaseze la Hotin, cetate aflată sub control otoman, și să aștepte trei luni sosirea unui firman de la sultan, fără de care nu-și putea continua călătoria. Episodul arată importanța strategică a Hotinului și limitele autonomiei Principatelor, așa cum se puteau înfățișa acestea în experiența unui călător străin.

Un alt exemplu îl oferă Jan Karol Mniszech, mare șambelan polonez, care a condus o solie de amploare în 1755. Așteptarea firmanului pe malul polonez, la Zwaniec, și preluarea soliei, în mijlocul Nistrului, de către dregătorii pașalâcului de Hotin ilustrează rolul protocolului diplomatic. Focurile de tun și escorta ienicerilor nu erau simple elemente de spectacol, ci semne ale rangului soliei și ale importanței acordate trecerii frontierei. Relatarea scoțianului John Bell, aflat în serviciul Rusiei, surprinde un alt tip de contact. Intrat în Moldova pe la Soroca în 1737, în timpul unui război ruso-turc, Bell aștepta la Țigankova încuviințarea domnitorului Grigore al II-lea Ghica pentru a-și continua drumul spre Iași. Pârcălabul Sorocii, Petrache Duca, a traversat Nistrul înghețat pentru a-l vizita și a-i oferi vin și fructe, apoi i-a asigurat o escortă militară. Episodul nuanțează imaginea unei frontiere exclusiv rigide și ostile, relevând rolul curtoaziei și al relațiilor personale. Frontiera era, deopotrivă, o linie de control sanitar. Experiența lui Domenico Sestini la lazaretul habsburgic arată amploarea și caracterul intruziv al măsurilor adoptate pentru a opri epidemiile. Ajuns în Transilvania pe o ploaie torențială, călătorul a fost închis într-o cazarmă de carantină, pe care a descris-o ca pe un fel de „purgatoriu”. Procedura presupunea fumigarea călătorilor cu esențe puternice și trecerea banilor prin oțet. Directorul lazaretului l-a supus apoi unui interogatoriu îndelungat, consemnând nu doar numele, vârsta și scopul călătoriei, ci și detalii despre înfățișarea sa: forma ochilor, a sprâncenelor și a pleoapelor, precum și culoarea părului.

Mărturia lui Sestini evocă un aparat sanitar și administrativ riguros, care transforma frontiera austro-otomană într-un cordon de supraveghere. Controlul epidemiilor era inseparabil de percepția potrivit căreia bolile veneau dinspre „Orient”, iar măsurile de carantină reflectau atât preocupări medicale, cât și o anumită geografie imaginară a pericolului. Pentru numeroși călători, trecerea Carpaților avea o încărcătură emoțională aparte. Edward Daniel Clarke descrie ieșirea din Muntenia prin pasul Câineni, unde hotarul era marcat de un torent de munte, de bărci în care se aflau țărani postați ca santinele și de o tăbliță cu stema imperială austriacă. Zărirea însemnului îi provoacă o bucurie intensă și un sentiment de siguranță. După trecerea podului, notează el, „a părăsit Imperiul Otoman”. Pentru Clarke, hotarul nu delimita doar două jurisdicții, ci și două spații morale și culturale, percepute ca opuse. Relatarea Christinei Reinhard, soția unui diplomat francez trimis la București, exprimă aceeași tensiune dintr-o perspectivă intimă. În 1806, când a părăsit Sibiul împreună cu cei doi copii mici și a ajuns în defileul Turnu Roșu, clădirea roșie a vămii i-a provocat o puternică neliniște. Ea a descris locul drept „bariera care o despărțea de tot ce-i era drag”. Pentru călătoare, granița devenea o despărțire de lumea familiară și previzibilă, în timp ce teritoriul de dincolo apărea ca necunoscut și amenințător, prin asocierea cu „turcul”.

În 1794, profesorul englez Robert Stockdale nota la Sibiu că orașul era „ultima localitate de sub stăpânirea împăratului”, iar călătorii urmau să intre pe teritoriul dominat de Turcia. Conștiința acestei treceri se exprima chiar prin detalii cotidiene: într-un post-scriptum adresat tatălui său, Stockdale deplângea faptul că băuse ultima ceașcă de ceai englezesc. Un obicei aparent banal devenea semnul pierderii unor repere culturale și al intrării într-un spațiu în care normalitatea sa occidentală părea să nu mai aibă loc. Relatările despre Hotin și Galați dezvăluie complexitatea statutului politic al Principatelor. Ajuns din Polonia în Moldova în 1782, Josef Mikoscka a întâlnit la Hotin o administrație pe care a perceput-o ca lipsită de rigoarea birocratică occidentală. Straja nu l-a supus unei investigații, iar secretarul reprezentantului moldovean, capuchehaia, i-a redactat pașaportul în mai puțin de un sfert de oră. Așteptarea s-a desfășurat într-o atmosferă relaxată, cu tutun și cafea. Totuși, călătorul s-a confruntat cu o situație fiscală mai complicată: a plătit o taxă vamală la Hotin, aflat în raia otomană, și o a doua taxă, la numai trei mile distanță, către vameșul moldovean. Cele două vămi oferă o imagine concretă a suveranităților suprapuse și a autonomiei administrative pe care Principatul o păstra, în pofida dependenței sale față de Poartă. Un contrast relevant apare în relatarea savantului raguzan Ruggiero Giuseppe Boscovich, care a ajuns la Galați în 1762 împreună cu diplomatul englez James Porter. După o călătorie îndelungată prin teritorii otomane, Boscovich a remarcat în Moldova crucile expuse în public, clopotnițele și sunetul clopotelor ortodoxe. A criticat mizeria și lipsa de igienă din mănăstirea grecească în care a fost găzduit, dar a observat și că edificiile de piatră din Galați erau mai solide și mai „magnifice” decât colibele de pământ întâlnite în Bulgaria. Comparația sa oferă o mărturie despre diferențele dintre Principatele Dunărene și teritoriile administrate direct ca pașalâcuri otomane. În același timp, descrierea păstrează ambivalența caracteristică multor relatări: admirația pentru anumite aspecte coexistă cu dezgustul sau critica altora.

Prin îmbinarea analizei cantitative cu lectura critică a izvoarelor narative, volumul lui Sorin Șipoș oferă o contribuție importantă la studiul imaginii Principatelor Române în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Călătorii străini nu apar doar ca observatori ai unor realități locale, ci și ca purtători ai unor categorii culturale și ai unor interese politice care le modelau percepția. Relatările lor spun, așadar, atât ceva despre Moldova și Țara Românească, cât și despre felul în care Europa își imagina propriile margini. Cartea evidențiază, în același timp, diferența dintre granița politică și frontiera mentală. Carpații, vămile, lazaretele, cetățile și ceremonialurile oficiale erau repere concrete, dar dobândeau în relatări o semnificație mai largă: aceea de prag între civilizație și barbarie, ordine și dezordine, familiar și necunoscut. Analiza autorului arată însă că această opoziție simplificatoare nu poate cuprinde întreaga realitate. Principatele erau dependente de Poartă, dar nu lipsite de autonomie; influențate de modele orientale, dar legate de conștiința originii romane și de tradiții creștine distincte.

Prin atenția acordată diversității călătorilor și contextului în care au scris, Între Orient și Occident propune o lectură nuanțată a unei epoci în care identitatea Principatelor se contura la întâlnirea unor lumi politice și culturale diferite. Vocea străinilor rămâne indispensabilă pentru această reconstituire, cu condiția să fie ascultată critic: nu ca o oglindă neutră a trecutului, ci ca o mărturie despre experiență, putere și alteritate. Între Orient și Occident este, în fond, o carte despre privire și distanță: despre felul în care un munte poate deveni graniță între „civilizații”, o ceașcă de ceai poate marca desprinderea de casă, iar o vamă poate dezvălui suprapunerea mai multor autorități. Citite împreună și cu prudența pe care o cere orice izvor, relatările călătorilor dau acces nu doar la o imagine a Principatelor, ci și la mecanismele prin care Europa își construia propriul „Orient”. În această dublă perspectivă stă valoarea cercetării lui Sorin Șipoș. El reconstituie o lume istorică și, totodată, ne învață să privim critic ochiul care a descris-o. Sorin Șipoș ne redescoperă călătorii străini și prin ochiul său critic, printr-o metodologie modernă trecută prin filtrul Școlii Analelor. Redescoperirea Principatelor Române în zorii modernității ne arată o lume în care se percepeau germenii schimbării, ai unei lumi noi, în curs de modernizare, dincolo de tihna orientală a modei și a narghilelelor turcești. Românii, dincolo de spoiala orientală, pulsau spre o modernizare prin sincronizare cu Occidentul. Aceasta este cheia cărții și valoarea ei de referință, bine relevată de bihoreanul Sorin Șipoș.

Ionuț Țene